În campania de conștientizare privind depresia mamei inițiată de Totul Despre Mame, publicăm o nouă experiență despre depresia postnatală, trimisă de o cititoare care vrea să atragă atenția asupra modului în care fricile mamelor le pot destabiliza. Anxietatea cititoarei noastre s-a amplificat după ce băiețelul ei s-a înecat și nu a mai respirat pentru câteva secunde. Mama le încurajează pe femeile care se confruntă cu temeri și cu depresia postnatală să vorbească despre ceea ce li se întâmplă și să ceară ajutor. Redăm povestea, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:
„În urmă cu 3 ani am suferit o intervenție chirurgicală uterină, în urma căreia medicii mi-au spus că există riscul să nu mai pot rămâne însărcinată. Mi-am dorit dintotdeauna copii, așa că nu aveam să renunț la ideea de a fi mamă, indiferent ce sacrificii ar fi presupus. Am discutat cu soțul toate scenariile, în eventualitatea în care opinia medicilor s-ar fi adeverit, așadar luasem în considerare inclusiv adopția unui copil. Dar Dumnezeu a ținut cu noi și am rămas însărcinată la scurt timp după ce medicul ginecolog și-a dat acordul în acest sens.
Nouă luni de teamă
Am știut că în burtica mea se dezvoltă o viață nouă dinainte de a face testul de sarcină, pur și simplu am simțit. Când testul a arătat 2 liniuțe timide, menstruația mea nici nu întârziase încă, iar vestea sarcinii a luat prin surprindere întreaga familie.
Am avut o sarcină cu evoluție normală, deși a existat constant riscul unei nașteri premature, având în vedere istoricul medical. Acesta a fost motivul pentru care am avut multe anxietăți în sarcină și, de multe ori pe parcursul acestor 9 luni, m-am temut că visul de a deveni mamă se va nărui. Am născut pe 25 septembrie un băiețel sănătos, printr-o naștere prin cezariană complicată, iar zilele în maternitate nu au fost deloc ușoare.
Adormeam sprijinită de pătuț sau pe toaletă
Singura mea preocupare a fost bebelușul și binele lui, așa că m-am trecut imediat în plan secund. În ziua în care am ajuns acasă, am conștientizat că sunt foarte predispusă unei depresii post-partum, dar nu am discutat cu nimeni despre asta.
La scurt timp după externare m-au cuprins o mulțime de frici cu privire la sănătatea copilului. De fiecare dată când aveam musafiri, îmi făceam scenarii că i-ar putea transmite vreo viroză sau altă infecție. Noaptea nu dormeam, îi verificam constant respirația și bătăile inimii. De multe ori, adormeam sprijinită de pătuț sau pe toaletă și mă trezeam confuză și dezorientată, disperată că am lipsit de lângă bebelușul meu. Deși mi-am dorit să alăptez, nu a fost posibil, iar presiunile celor din jur mi-au imprimat vina și neputința.
Când s-a înecat, am avut cele mai negre gânduri
Când bebelușul meu avea 5 săptămâni, s-a înecat cu picăturile pentru colici și a încetat să respire. Am încercat preț de mai multe secunde să îl ajut să elimine lichidul, dar orice manevră părea fără succes. Leșinat în brațele mele, mi-au trecut prin minte cele mai negre gânduri. Am simțit în acele momente că viața mea s-a încheiat și că nu meritam să fiu mamă. După multiple lovituri între omoplați, am auzit un plânset care mi-a făcut inima să bată din nou.
În momentul în care am ajuns la spital, își revenise în totalitate, dar am cerut totuși investigății să mă asigur că îl pot lua liniștită acasă. Medicii m-au asigurat că sechelele neurologice sunt puțin probabile și că băiețelul meu va fi bine. Pentru liniștea mea, am cumpărat o saltea care monitorizează respirația copilului, dar după acel incident noaptea îl verific chiar mai des decât o făceam.
Depresia postnatală este un inamic ascuns
De atunci, mi-e teamă să-mi hrănesc bebelușul cu biberonul sau să îi administrez picăturile pentru colici. De multe ori, retrăiesc acel moment și mi se inundă fața de lacrimi. Depresia mi s-a accentuat, dar acum mă lupt cu ea și nu o mai fac singură, ci alături de prieteni și familie. Nu mă mai rușinez și am acceptat că depresia postnatală este un inamic ascuns, iar atunci când e însoțită de un eveniment traumatizant, singura șansă pentru a o depăși este să îmbrățișezi realitatea și să ceri ajutor, fie el si specializat dacă este cazul.
Încurajez toate mamele să vorbească despre fricile lor, despre stările de neputință care vin odată cu nașterea unui copil. Ar fi mult mai ușor dacă oamenii, în loc să judece și să arate cu degetul, ne-ar asculta și ne-ar întreba cum ne simțim. Noi, mamele, suntem puternice și minunate, iar copiii noștri sunt lumina noastră interioară, care ne determină să luptam cu orice”.
Te-ai luptat sau te lupți cu depresia? Cum ai gestionat provocările după ce ai devenit mămică și care au fost cele mai grele situații cărora a trebuit să le faci față? Povestește-ne experiența ta pentru a le ajuta în felul acesta și pe alte mame să înțeleagă ceea ce simt și să știe că nu sunt singure. Trimite-ne povestea ta pe adresa [email protected], cu titlul Depresia-Povestea mea, și o vom publica, cu numele tău sau sub protecția anonimatului, în funcție de cum îți dorești. Mulțumim!
Dacă ți s-a părut interesantă această poveste despre fricile mamelor, te invităm să citești și:
- Depresia mamei. „Până să nasc, am crezut că nu e nimic mai greu decât facultatea de medicină, rezidențiatul… M-am înșelat”
- „Copilul a făcut icter după naștere, iar eu, în depresie fiind, am chemat preotul, convinsă că moare”
- „Mama, care venise să mă ajute după naștere, mi-a amplificat depresia. Până nu a plecat, nu m-am simțit mamă pentru copilul meu”
- Depresia mamei singure. „La două săptămâni de la naștere am aflat că soțul are altă mândră, iar după o lună, mi-a murit tatăl”
- Mamă cu depresie severă: „Vă rog să citiți fără să judecați! Am vrut să îi fac rău copilului. Cu greu, am cerut ajutor”
