Despărțire după naștere. „Ajunsesem să mă rog de el pentru o îmbrățișare”

Despărțirea cuplului a fost inevitabilă, după o perioadă în care relația s-a deteriorat semnificativ.

Theodora Fintescu, redactor
divorț după naștere
După o perioadă de certuri și reproșuri repetate, mama a plecat de acasă cu cel mic, sperând că, la întoarcere, situația se va îmbunătăți. FOTO: Shutterstock

În campania de conștientizare privind depresia mamei inițiată de Totul Despre Mame, publicăm o poveste scrisă de o cititoare al cărei soț s-a îndepărtat de familie după nașterea copilului. Mama a fost cu atât mai surprinsă de acest comportament cu cât relația lor fusese una foarte apropiată, iar copilul a fost foarte dorit de ambii părinți. Redăm povestea, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:

„Simțeam că este omul meu, ne potriveam din toate punctele de vedere, eram foarte fericiți și aveam aceleași planuri de viitor. Totul părea că decurge din ce în ce mai bine în relația noastră. Reușeam să comunicăm foarte bine, ne înțelegeam și eram unul pentru altul mereu. Ne doream o familie, iar în scurt timp am rămas însărcinată și, deși aveam o teamă mare privind apariția copilului, eram încântați de această idee.

Au început câteva discuții în relația noastră, pentru că eu aș fi vrut să petrec mai mult timp cu el. Începuse să mă sperie starea mea, mă simțeam mereu singură și obosită, iar el se distanța din ce în ce mai tare de mine.

„Nu știu cum a supraviețuit acest copil!”

Eu am intrat în concediu de risc la începutul sarcinii, pentru că îmi era rău și vomitam încontinuu tot, până și apa pe care o beam. Luasem doar 3 kg în greutate, mă simțeam foarte obosită, aveam dureri și amețeam. Îi tot repetam medicului că nu mă simt ok, dar abia în luna a șaptea de sarcină s-a gândit să îmi se ia tensiunea. Aceasta era foarte mare, dar a zis că poate e așa din cauza emoțiilor și mi-a recomandat să o monitorizez câteva zile. În luna opta, pentru că tensiunea era mare, aveam foarte puțin lichid și bebe nu mai luase în greutate, m-am internat. Chiar și atunci, internată fiind, încă vomitam.

În timpul operației îmi era frică, aveam senzația că rămân fără oxigen, simțeam că mă dor mâinile. L-am auzit pe medic spunând: „Nu știu cum a supraviețuit acest copil, nu mai aveai deloc lichid” – vorbe care efectiv m-au terminat psihic. După cele 24 de ore în bloc operator, am fost mutată singură și m-am trezit cu fetița în brațe fără să fi apucat să fac 2 pași după operație. Aveam dureri infernale, abia mă ridicam din pat. Nu aveam lapte, veneau asistentele și trăgeau cu seringa de sfârc, dar degeaba. De la 12 noaptea la 4 dimineața bebe a urlat de foame, iar eu, cu ea în brațe, căutam pe cineva să mă ajute și nu îmi răspundea nimeni. A fost groaznic.

Despărțire după naștere

Am ajuns acasă și atunci au început să apară problemele adevărate. El pleca toată ziua, deși are un job care i-ar fi permis să stea mult timp cu noi. Cu toate acestea, parcă fugea. Eu stăteam în casă toată ziua, singură cu fetița, iar el abia mă mai atingea și abia mai comunica cu mine. Toate acestea m-au îndreptat spre o zonă din care nu știam cum să mai ies.

El pleca la petreceri singur, ieșea din ce în ce mai mult. Eu mă adânceam în gânduri și stări, îmi era parcă frică să mai stau singură cu copilul. Obosisem, aveam nevoie de atenție din partea lui, aveam nevoie și de ajutorul lui. Începuse să îmi reproșeze foarte multe lucruri. Totul se întampla din cauza mea, orice făceam era greșit. Mâncare, curațenie, copil, nu era nimic suficient. Nici măcar gunoiul nu voia să îl mai arunce. Momente intime nu mai existau, ajunsesem să mă rog de el măcar pentru o îmbrățișare.

Am plecat la părinții mei, cu gândul că situația se va schimba. Nu a fost deloc așa. M-am întors, iar lucrurile parcă au devenit mai grave. Plângeam mereu, abia îmi mai controlam emoțiile și stările. Eram epuizată din toate punctele de vedere. Au început foarte multe discuții, certuri, scandaluri. În cele din urmă, am decis să punem punct, iar eu am plecat din casă împreună cu copilul. La scurt timp, am aflat că are pe altcineva. Cine știe de când!

M-a lăsat când aveam cea mai mare nevoie de el

M-am întors cu fetița la părinții mei și încerc să îmi revin. Nu este ușor, gândindu-mă că omul în care aveam cea mai mare bază, tatăl copilului, a renunțat la noi foarte ușor. Fetița are 1 anișor acum. O să fim bine, sunt sigură de asta. Ne vom pune pe picioare repede. Dar el? Nu o să îl pot ierta niciodată pentru tot ce mi-a facut! Nu o să pot uita niciodată că eu l-am cunoscut în unul dintre cele mai proaste momente ale vieții sale și am fost alături de el. Am făcut o casă împreună. Un copil. O familie. Nu o să îl iert că m-a lăsat chiar atunci când aveam cea mai mare nevoie de el. Singurele lucruri pe care le-am cerut erau legate de afecțiune și comunicare. Atât a putut face el pentru familie?”

Dacă te-a impresionat această poveste despre depresia mamei singure, te invităm să citești și:

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa