Depresie post-partum din cauza alăptării dificile. „Credeam că totul este natural, normal și ușor, însă realitatea a fost cu totul alta.”

Problemele pe care le-a întâmpinat încă din maternitate în a-și alăpta bebelușa au determinat-o să creadă că e „insuficientă”. Sfaturile nedorite primite au complicat și mai mult lucrurile.

Laura Udrea, redactor
depresie post-partum din cauza alăptării dificile
Pentru că nu a putut alăpta când i s-a născut fetița, o mămică a simțit efectele depresiei post-partum. Povestea ei te-ar putea ajuta. FOTO: Shutterstock

În campania de conștientizare privind depresia mamei inițiată de Totul Despre Mame, publicăm o poveste scrisă de o cititoare care s-a luptat 4 luni cu alăptarea bebelușului ei. Și, deși a reușit să alăpteze într-un final, mămica și-a dat seama că este în depresie după ce a citit confesiunea altei mame în aceeași situație. Redăm povestea, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:

„Citisem de curând unul dintre articolele postate aici, care vorbea de o mamă care se împrietenise cu depresia. Ei, bine, în acel moment mi-am dat seama că și eu sunt prietenă cu aceeași doamnă numită depresie. Am dat naștere unei bebeline minunate cu 4 luni în urmă. Am pornit pe drumul maternității cu o bandană la ochi, care îmi ascundea tot ce e real, de fapt. Vedeam doar postările minunate pe care femeile care devin mămici le fac și poveștile lor de succes legate de această călătorie. Mai cu seama călătoria numită alăptare. Credeam că totul este natural, normal și ușor, însă realitatea a fost cu totul alta.

Am fost certată în maternitate că nu m-am străduit suficient să-mi alăptez fata

Am avut parte de o naștere naturală, foarte frumoasă, deloc traumatizantă și eram foarte bucuroasă că scăpasem așa ușor. Totul se schimbă, însă, atunci când bebe trebuie să pape…  În spital, n-am reușit. Nu aveam nici măcar colostru, iar ajutor… de unde? O doamnă, asistentă în secția Neonatologie, încercase o dată să îmi atașeze copilul la sân. Dar mi-a zis: «Nu se poate. Să îți cumpere cineva mameloane de silicon, pentru că nu o să poți fără!» Și cu asta, tot ajutorul s-a încheiat. Am primit acele mameloane de la soț, însă nu am reușit nici așa. Nicio problemă, mi-am zis în gând, o să cer lapte praf ca să îmi hrănesc copilul. Dar asta a fost o dramă pentru doamnele asistente care m-au certau, spunându-mi că nu îl pun pe bebe suficient la sân, eu care făceam asta ore întregi, suportând dureri.

Începusem să cred că îi fac un rău când o hrăneam artificial

Trecem peste și ajungem acasă. În continuare nu reușesc, ore întregi stând cu copilul la sân, pompând și suportând dureri infernale în continuare. Totuși, în câteva zile, apare colostrul și, treptat, lăpticul. Nu suficient, însă, asta a fost clar. Suplimentăm, nicio problemă. Și aici a început calvarul părerilor: Nu îi mai da sticlă, nu o să îți mai ia sânul! Aruncă sticlele alea, ce sunt alea?! Ai lapte? Se satură? Nu există să nu ai lapte, plătește un consilier în alăptare!

Începusem deja să cred că nu sunt în stare să îmi hrănesc copilul și că îi fac un rău oferindu-i lapte praf. Mă simțeam tot mai rău și plângeam de fiecare dată când o hrăneam artificial. Mă bucuram ca un copil de fiecare strop de lapte pe care sânii mei îl producea.

Toate aceste lucruri se întâmplau peste durerile de la epiziotomie și cu cele 20 de kilograme pe care le aveam în plus. Mă simțeam mizerabil. Nu mai știam dacă voi mai fi vreodată om normal sau dacă voi mai sta în șezut. Ori dacă îmi voi putea ține pruncul în brațe fără să mă doară ceva. Trec și astea, îmi ziceam printre lacrimi disperate. Și au trecut. Și am reușit într-o lună să alăptez fără să mai fie nevoie de supliment, doar bazându-mă pe instinctele mele.

Când am rămas singură, au început întrebările: Oare sunt suficientă?

Se liniștise totul. Mama, care venise din străinătate să își cunoască nepoata și să ne ajute, a plecat după ce s-a asigurat că rămânem bine și în siguranță. Am făcut eforturi mari să o las să plece liniștită, începusem să fac treburile casei deja, ca ea să știe că sunt în regulă. Și vine liniștea. Soțul lucra de dimineața până seara. Rămâneam noi două. Au început întrebările: Oare fac bine? Oare e suficient? Oare sunt suficientă…?

Abia acum, la 4 luni, am învățat să îmi gestionez frustrările și să înțeleg că nu totul merge ca la carte. Că noi, oamenii, suntem diferiți și copii sunt diferiți. Că nu trebuie să doarmă și copilul meu cum dorm alți copii. Că nu trebuie să mănânce cum o fac alții și că nu e OK să compari. E bine să ascult alte păreri, dar doar pe acelea pe care eu, ca om și mamă, le simt bine intenționate.

Mai plâng. Mai plâng și acum când simt că nu îmi iese, când cad iarăși în capcana comparațiilor și când mă văd singură cu ea între patru pereți mai tot timpul. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dat un copil cuminte, care nu mi-a dat bătăi de cap prea mari sau nopți cu urlete, însă chiar și așa, greutățile sunt mari, presiunile sunt puternice și frustrările sunt multe.

Dragi mămici, tot ce am învățat până acum este că instinctul mamei este cel mai valoros, că «ajutorul» și sfaturile trebuie acceptate atunci când vrem, simțim și ne dorim!”

Te-ai luptat sau te lupți cu depresia? Cum ai gestionat provocările după ce ai devenit mămică și care au fost cele mai grele situații cărora a trebuit să le faci față? Povestește-ne experiența ta pentru a le ajuta în felul acesta și pe alte mame să înțeleagă ceea ce simt și să știe că nu sunt singure. Trimite-ne povestea ta pe adresa [email protected], cu titlul Depresia-Povestea mea, și o vom publica, cu numele tău sau sub protecția anonimatului, în funcție de cum îți dorești. Mulțumim!

Dacă te-a impresionat această poveste despre depresia mamei după naștere, te invităm să citești și:

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa