În campania de conștientizare a depresiei mamei inițiată de Totul Despre Mame, publicăm o nouă poveste de depresie după naștere, dublată de presiunea traiului alături de socri. Redăm mărturisirea cititoarei noastre, așa cum a fost scrisă de ea:
„Am avut depresie postnatală și o soacră cicălitoare pe cap, abia după o lună și jumătate de la naștere am reușit să văd luminița de la capătul tunelului. Aș vrea ca povestea mea să ajute pe cineva aflat în aceeași situație și să ofere puțină speranță că totul se rezolvă. Noi, femeile, suntem foarte puternice când avem un pui mic, chiar dacă ne simțim în momentele acelea cele mai neputincioase!
Soacra îmi spunea să fac efort pentru a naște mai ușor
Eu locuiesc cu părinții soțului, cu care nu am o relație foarte ok. Nu m-au plăcut de la început și cred că cea mai mare probleme pe care o avem este comunicarea. După un an de încercări de a rămâne însărcinată, visul mi s-a îndeplinit. Urmasem și un tratament antidepresiv și pentru anxietate, și ma gândesc că și acesta a dus la întârzierea concepției, alături de stresul de acasă.
Fericirea mea mare a fost umbrită de scumpa mea soacră, ea tot spunând să nu mă mai bucur, că pot pierde oricând sarcina. Mă punea să fac efort, să urc și să cobor scări, să car, spunând că în felul acesta voi naște ușor (deși medicul interzisese toate acestea). În fine, o lăsam să vorbească, dar în mintea mea încolțeau frica și grija.
Aveam dureri groaznice
A tot continuat așa până în ultima săptămână de dinaintea nașterii, când mi-a zis să nu mai fiu nerăbdătoare, că știe ea o femeie căreia i-a murit copilul cu 7 ore înainte să nască. În fine, am născut, iar în spital a fost totul bine și frumos. Când am ajuns acasă, au început chinul și tortura psihică. Mi se spunea în continuu: „Nu ține copilul mult în brațe, că se învață în brate!”, „Nu îl ține lângă tine în pat, că devine dependent de tine”, „Vezi să o alăptezi 6 luni, cel puțin!”.
Aveam dureri groaznice din cauza operației, mai ales când mă ridicam sau mă puneam în pat, tot făcând ture de la patul meu la pătuțul copilului, legănându-l și câte două ore până adormea adânc, să îl pot pune în pătuț. Ajunsesem să mă uit la copilul meu ca la un străin, îmi era frică să mă apropii de el că cine știe ce se întâmplă și îmi face soacra capul pătrat.
Bineînțeles că în tot acest timp ne confruntam și cu colicii, copilul plângea, și scumpa mea soacra venea în pragul ușii și tot ce făcea era să îmi zică: „De ce plânge? Dă-o lui tac-su, că doar la tine plânge! Uite, eu când o țin în brațe nu plânge! (ea ținând copilul 10 minute pe zi). Ce îi faci copilului de plânge atâta, îl chinui?” Ajunsese chiar să spune că mie îmi pasă mai mult de un câine decât de copil.
Durerea psihică, mai grea decât cea fizică
Atunci am început să îmi pun tot felul de întrebări: de ce copilul plânge la mine în brate, de ce, de ce….Mă simțeam singură, neputincioasă și parca aveam pe cineva în ureche care îmi critica fiecare pas. A fost îngrozitor! După ce mi s-au scos firele, mi s-a deschis operația și a început să curgă un lichid din ea. Alte dureri, alt stres. Am pierdut laptele, mi-a apărut și psoriazis pe față, am fost terminată, plus că plângeam din orice.
Nu reușeam să mănânc decât pe fugă, o dată pe zi, când venea soțul de la muncă. Eram nedormită, nemâncată, neajutată. Până am zis stop! Am început să mă documentez, să citesc experiențe ale altor mămici. Seara am început să o iau pe cea mica lângă mine până adoarme, iar acum doarme toată noaptea, că mă simte lângă ea și nu se mai trezește. Colicii s-au mai diminuat, copilul a început să zâmbească mai mult. Mi-am luat un marsupiu să o pot avea cu mine și lângă mine, dar mâinile să fie libere să pot face treabă și să mănânc.
Și copilița mea s-a schimbat, nici nu mai plânge așa mult, parcă se simte și ea, în sfârșit, iubită. Acum are 2 luni. Soțul tot îmi zice de un al doilea copil peste maximum doi ani, dar, sincer, nu mă simt pregătită absolut deloc nici măcar să ma gândesc, darămite să mai fac. Nu este vorba doar de durerea fizica, ci mai mult de cea psihică. Sper ca toate mămicile să fie puternice, să își asculte instinctul, nu ce spun X și Y. Să facă ce simt ele și totul o să fie perfect!”
Te-ai luptat sau te lupți cu depresia? Cum ai gestionat provocările după ce ai devenit mămică și care au fost cele mai grele situații cărora a trebuit să le faci față? Povestește-ne experiența ta pentru a le ajuta în felul acesta și pe alte mame să înțeleagă ceea ce simt și să știe că nu sunt singure. Trimite-ne povestea ta pe adresa contact@totuldespremame.ro, cu titlul Depresia-Povestea mea, și o vom publica, cu numele tău sau sub protecția anonimatului, în funcție de cum îți dorești. Mulțumim!
Dacă vrei să citești mai mult pe această temă, îți recomandăm și:
- Lipsa de implicare a tatălui și depresia postnatală. „Nu se trezea niciodată să hrănească fetița și îmi spunea că sunt grasă”
- Poveste de depresie postnatală. „Am slăbit 28 de kg. Sunt obosită, nemâncată, nespălată și nu vreau să mai fiu aici”
- Lupta mea cu depresia. Aveam impresia că sunt arestată la domiciliu, inutilă și lipsită de orice ajutor
- Cum am ieșit învingătoare din bătălia cu depresia de după naștere. Cele mai grele 3 săptămâni
- „Credeam că depresia este o născocire de lăuză, medicii m-au făcut să o simt din plin”
- Depresia posnatală nu e doar tristețe. Poveștile a trei mame
- Semnele depresiei postnatale. Cum pot trata această problemă
- Depresia perverteşte realitatea, o distorsionează, dar încet-încet se va vedea luminiţa de la capătul tunelului
