O cititoare Totul Despre Mame ne-a scris cum a reușit să-și gestioneze depresia de după nașterea copilului, amplificată de problemele bebelușului și de relația defectuoasă cu partenerul de viață și cu mama acestuia. Redăm povestea, care face parte din campania de conștientizare a depresiei postnatale inițiată de Totul Despre Mame, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:
„Eram cu iubitul meu de 2 ani și el își dorea nespus de tare un copil. Parcă și eu, dar totuși încă voiam să mă axez pe cariera. Când toate s-au așezat din punct de vedere al carierei, bebe nu mai venea. Stresul de la job, ambiția mea de a da tot ce e mai bun profesional, de a atinge targete uriașe- toate au contribuit la acest lucru.
Simțeam cum înfloresc, dar am preferat să ascund sarcina
Am decis să îmi dau demisia, însă nici după această mutare bebe nu venea. Între timp, constatând că am nimerit într-un mediu toxic, am decis să îmi dau demisia și de acolo. Culmea e că, între timp, și iubitul a avut probleme la job, din cauza pandemiei. Bebe a decis să vină când nici nu ne mai gândeam. Cu toate relele din lume, am primit cel mai frumos dar, două liniuțe roșii pe testul de sarcină.
Iubitului meu nu îi venea să creadă, motiv pentru care mi-a cumpărat repede 3 teste, de la producători diferiți, pentru a fi sigur. Mare fericire, deși eu eram făra serviciu, iar el în plin proces de schimbare a jobului. M-am angajat iar în cele din urmă, într-un grup foarte mare de companii, și simțeam cum înfloresc. Îmi doream să mă mândresc cu burtica mea, însă am preferat să ținem pentru noi și cei apropiați această veste, până trec primele patru luni.
Am născut prematur
Sarcina a evoluat bine, dar au început problemele de cuplu de când cu schimbarea locului de muncă al iubitului, care însemna și program mai lung și venit mai mic. Eu mă axam pe burtica mea și fetița mult dorită, fiind foarte atentă la ce mănânc, numai să fie bebe bine. Discuțiile contradictorii din cuplu au devenit din ce în ce mai dese și mai lungi. Sarcina mea, dintr-una perfectă, a devenit una cu mari emoții, având probleme cu placenta încă de la 20 de săptămâni.
Emoțiile mă apăsau și mă consumau foarte tare, până când am ajuns să mă internez de urgență la 33 de săptămâni și, pentru că tratamentele administrate nu au fost eficiente, să nasc prematur o fetiță de 1,970 kg și 41 cm. După naștere, plânsă toată, am simțit siguranță din partea medicilor, siguranță ce s-a întărit după ce iubitul meu m-a vizitatat fix la terapie intensivă (deși nu este permis accesul vizitatorilor, bucuria era atât de mare încât a reușit să ajungă la mine).
Intervenția soacrei a fost cireașa de pe tort
A urmat o lună de internare și pot spune că a fost luna mea neagră, căci fetița lua foarte greu în greutate. Când am ajuns acasă, credeam că totul va fi roz, însă după 2 zile au început certurile. Fix ce aveam nevoie! Fetița nu avea o evoluție ok, mânca foarte greu, avea reflux sever, iar eu eram terminată fizic și psihic. Iar el venea cu reproșuri că nu gătesc zilnic, că nu merg la cumpărături pentru casă, că nu mai ieșim la plimbare. De parcă mai puteam, după ce o păzeam pe micuța mea zi și noapte, pentru a nu se îneca cu lapte.
Am ajuns la epuizare când a apărut și soacra, care își dorea să se joace cu copilul. Nu știa să țină un copil atât de mic în brațe si îmi reproșa că am făcut-o atât de mică pentru că nu am mâncat carne. A fost cireașa de pe tort pentru mine. În cel din urmă, am decis să o luăm pe drumuri diferite, iar în prezent suntem facem demersuri pentru stabilirea unui program de vizită al fetiței de către tată.
Lupt să redevin cea de dinainte de sarcină
Depresia postnatală există, și atunci când apar și probleme medicale ale bebelușului, poate face ravagii în cuplu. Așa s-a întâmplat la noi. Nu am reușit să salvez familia mult dorită. Ne-am separat de trei ori, și de fiecare dată îmi promitea că nu îi va mai permite mamei lui să intervină în cuplu și în creșterea micuței noastre. Dar degeaba.
Acum, stau lângă fetița mea, care doarme. Nu îmi vine să cred că are deja un anisor și jumătate și este singurul motiv pentru care trăiesc, pentru care lupt să redevin omul de dinaintea sarcinii. Le mulțumesc părinților mei că mi-au fost alături din toate punctele de vedere în această primă etapă din viața unei mame. Unei mame singure, cu răni adânci atât în suflet, cât și pe corp, create de omul iubit și de partenerul pe care îl alesesem pentru o viață întreagă”.
Te-ai luptat sau te lupți cu depresia? Cum ai gestionat provocările după ce ai devenit mămică și care au fost cele mai grele situații cărora a trebuit să le faci față? Povestește-ne experiența ta pentru a le ajuta în felul acesta și pe alte mame să înțeleagă ceea ce simt și să știe că nu sunt singure. Trimite-ne povestea ta pe adresa [email protected], cu titlul Depresia-Povestea mea, și o vom publica, cu numele tău sau sub protecția anonimatului, în funcție de cum îți dorești. Mulțumim!
Dacă te-a impresionat această poveste despre depresia de după nașterea copilului, îți recomandăm să citești și:
- Depresia după naștere. „Parcă mi se furase viața. Nu simțeam iubirea de mamă, iar soacra îmi tot repeta că nu am lapte bun”
- Depresia mamei singure. „La două săptămâni de la naștere am aflat că soțul are altă mândră, iar după o lună, mi-a murit tatăl”
- „Toată sarcina am fost în depresie, după ce am aflat că soțul mă înșală cu buna mea prietenă”
- Depresia de după naștere. „Când am văzut că nu respiră și se învinețește, lumea mea s-a prăbușit. De atunci, depresia s-a accentuat”
