În campania de conștientizare privind depresia mamei inițiată de Totul Despre Mame, publicăm povestea Mariei, care a trecut printr-o depresie severă, agravată și de faptul că nu a avut ajutor cu copilul din partea propriei mame. Redăm povestea, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:
„Eu sunt Maria și aș vrea să vă împărtășesc povestea mea, tocmai pentru a vă aduce aminte că NU sunteți singure. La vârsta de 20 de ani m-am căsătorit, situația mea de acasă nefiind una favorabilă. Ne-am mutat împreuna și ne-am dorit atât de mult un copil! Am rămas însărcinată, era totul atât de perfect, abia așteptam să îmi văd bebelușa și mă tot întrebam cum va arăta, cum va fi.
Chinul a apărut odată cu alăptarea
Cât am stat acasă înainte să nasc, mă plictiseam atât de tare și chiar ma gândeam că nu mă voi plictisi niciodată după ce apare bebe. Așa a și fost. A venit ziua nașterii, emoții imense, teama de ce va urma. Operația de cezariană a decurs perfect, am rezistat cu brio durerilor și m-am recuperat foarte bine. Am început să alăptez din prima zi, evident că nimeni nu mi-a arătat cum să fac asta, dar am făcut cum am crezut de cuviință.
Asa a apărut chinul. Am ajuns acasă și toată lumea îmi spunea că nu fac bine absolut nimic, că sunt mamă și trebuie să sufăr și să suport durerile alăptării. Am făcut mastită, am ajuns la Urgențe de 3 ori cu ambulanța, dar asta chiar nu conta pentru nimeni în afară de soțul meu. Eu nu făceam nimic bine. O mai rugam pe mama să vină să mă ajute să pot dormi măcar o oră, copilul nu tăcea o secundă, îmi era foarte greu, iar ea nu venea. A venit o singură dată noaptea, și cu chiu cu vai și atunci.
Mama soțului nu a spus niciodată „nu”
Am reușit să opresc alăptarea și asta a trecut. Apoi, foarte rar apelam la mama să stea cu ea câteva ore ziua sau chiar să o ia o noapte pe lună la ea, să putem pleca să ne recreem, să ne plimbăm, să ascultăm muzică. Puteam să stau pe o bancă afara în liniște, că pentru mine era suficient. Dar nu voia. Era obosită, trebuia să facă mâncare și curățenie sau spunea că e la serviciu (de fapt, nu era).
În schimb, mama soțului m-a ajutat de fiecare dată, motiv pentru care îi sunt recunoscătoare. Niciodată nu a zis “nu pot“, chiar dacă era o oră, chiar două. Ba chiar i-a făcut camera ei, îi cumpăra în fiecare zi câte ceva și mă suna zilnic să ne vadă.
Simțeam că toată viața mea s-a oprit acolo
Când am sărbătorit aniversarea a 3 ani împreună, am rugat-o pe mama să ne ajute cu fetița o zi, de dimineața până seara (fetița avea 7 luni). A spus că este la muncă și că nu i se pare normal să o tot întreb, că trebuie să înțeleg că e obosită și să las pe ea să se ofere, nu să tot solicit eu. Nu exagerez, a stat cu ea de când am născut de 8 ori, printre care și noaptea de Revelion. Am mers la medic că aveam nevoie urgentă și a spus că stă cu ea, ce sa facă, dar că avea alt program.
Așa că, fetelor, nimeni nu ne înțelege și nu ne susține. Chiar dacă mamele ne-au crescut și știu cum este, mai ales că suntem tinere, preferă să ne chinuim spunând că nici ele nu au avut ajutor și s-au chinuit să ne crească. Am avut depresie post partum dificilă, am mers la psiholog, urlam și plângeam. Simțeam că toată viața mea s-a oprit acolo, că mereu va trebui să am grija de ea, eram speriată și mă gândeam ce voi face dacă va păți ceva, dacă se va îmbolnăvi.
Am reușit sa trec cât de cât peste, acum mă simt mai bine. Nu perfect, dar sunt vizibil mai bine. Să aveți putere, voință și răbdare! Știu, este greu, obositor, alăptarea este dureroasa și creșterea copiilor este foarte dificilă. Nu mai avem timp pentru noi sau pentru soții noștri pentru că suntem obosite. Dar nu este imposibil. Toate trec!”
Dacă ți s-a părut interesantă această poveste, îți recomandăm să citești și:
- Depresie postpartum la 20 de ani. „Nu mai rezist! Cu greu mă abțin să nu țip sau să nu o lovesc când e foarte agitată!”
- Alăptarea nou născutului, când mama e în depresie. „A fost cea mai grea provocare. Îmi era groază de momentul mesei”
- „Am făcut tromboză venoasă cerebrală după naștere și o depresie așa cum nu-mi imaginam că poate exista”
- Depresie postnatală la 17 ani. „Când îl auzeam plângând, îmi venea să mă bag sub pat de frică”
