Despre dragostea de mamă. (Și când nu e cazul!)
M-am îndrăgostit de omul meu la birou. A făcut în aşa fel încât să mă ia la el în redacție, la revistă. De atunci, am rămas împreună la bine şi la greu chiar şi în fața celei mai aprige încercări din viața unui cuplu: copilul.
Dacă nu eşti încă mamă şi îți imaginezi că un copil ar putea suda o relație pe sponci, mai gândeşte-te o dată! Un copil ia relația părinților lui şi se joacă cu ea aşa cum se joacă un puşti de trei ani cu o bucată de plastilină. Fără milă sau atenție la detalii, o rupe, o leagă la loc, o face bucăți şi, dacă e de calitate, o transformă într-o bilă trainică. Dacă nu, o fărâmițează definitiv.
Să ai și să păstrezi o relație de cuplu mai mulți ani sau pe viață nu este o sarcină ușoară. Iubirea nu este suficientă. Este nevoie de efort din partea amândurora, răbdare, de respect și chiar și de acceptarea faptului că relația perfectă nu există. Realitatea din casa și din patul fiecăruia este alta. Ne certăm, ne împăcăm, ne contrazicem, sexul nu este ca-n Laguna albastră mereu, avem de plătit facturi, de dus copii la școală și poate părinții la spital. Printre toate acestea trebuie să ne găsim timp să fim un Smart Couple. Te așteptăm sâmbătă, 23 noiembrie 2024, începând cu ora 10.00, la Palatul Camerei de Comerț și Industrie (str. Ion Ghica 4, București, zona Universitate), Sala Ștefan Burcuși, etaj 3. Poți cumpăra bilete de AICI.
A fost odată, ca de fiecare dată
Ca să fiu cu omul meu, am părăsit. Am plecat de acasă. Am suferit şi am iubit aprig. Ne-am certat ca nebunii. I-am aruncat toți pantofii pe geam, la nervi. Ne-am căsătorit în tenişi, am fost în luna de miere cu cortul undeva în pustietate, am zburat noi doi cu elicopterul, m-a plimbat prin grădina de trandafiri a lui Grace Kelly. Reuşim să muncim împreună, să împărțim o canapea, o cafea şi o viață. Dar nu suntem deloc la fel. Nu ştiu dacă ne completăm, dacă împreună alcătuim o ființă edenică (nu prea cred). Cert e că rezistăm pe baricade. În ciuda diferențelor. Tudor a venit şi ne-a râs în nas. Aventurile astea mărunte vă definesc pe voi doi?! Hai să fim serioşi!
Şi s-a făcut ordine!
Ştiți sertarul ăla mare din bucătărie, în care pare mereu haos dar tu ştii unde se află fiecare obiect? Aşa era şi relația noastră. Un amestec de de toate, în care noi doi ne găseam drum unul spre celălalt chiar şi când toate păreau complet şi definitiv încurcate. După ce s-a născut copilul, a fost ca şi cum o entitate superioară ar fi dat o raită la Ikea şi s-ar fi întors cu sute de organizatoare mici şi mari. Unul mic pentru pasiune, sex, adidaşi zburători şi împăcări înflăcărate. Unul mijlociu pentru cariere (care s-au transformat mai degrabă în metode ingenioase de a face nişte bani şi de a avea timp pentru odor), un organizator metodic pentru casă, aprovizionări şi multe organizatoare mari pentru copil.
Cum să faci să…?
Habar n-am! Sigur există undeva, în lume, o comunitate secretă a mamelor care se trezesc dimineața, alăptează un pic, fac dragoste, duş, ajung la birou şi semnează afaceri de milioane. În drum spre casă se opresc pentru un strop de voluntariat, fug să umple un coş cu cele trebuincioase casei (inclusiv vinul franțuzesc pentru cina romantică), ies cu copiii în parc, fac un puzzle, gătesc ceva, se aranjează pentru cină, iau cina romantică şi apoi adorm în brațele bărbatului iubit, nu înainte de a-şi pune o picătură de Chanel pe lobul urechii. Eu nu fac parte din acea comunitate. Pentru că mă simt ca un acrobat începător pe care l-a luat un manager dement şi l-a pus să jongleze cu 10 ouă de struț direct pe scena Cirque du Soleil. Caz în care voi servi publicului o gigantică omletă. Voi rămâne în mâini cu două ouă: una pe care scrie Tudor şi cealaltă pe care scrie “Omul meu”. Pe astea n-am avut niciodată curaj să le arunc în aer. Că sunt dependentă de ei, de amândoi.
Mă iubeşte, nu mă iubeşte…
Mi se pare o chestie foarte interesantă că încă îl mai iubesc pe Om după atâția ani, având în vedere că mă plictisesc repede. Trebuie că are el ceva. Şi nu pot să nu mă întreb ce am eu? Că şi el pare să mă mai iubească. Îl dădăcesc ca pe un copil mai mare, mă supăr când se uită la seriale cu sânge şi morți, mă crizez când nu mănâncă nimic toată ziua, țin cu el şi când n-are dreptate (cu excepția conflictelor în care sunt implicată direct – atunci țin cu mine), nu-l las să schieze fără cască. Vorbeam cu Delia Grigoroiu, ca fetele, la o bere, despre cum ar trebui să nu ne mai creştem soții. Să fim mai focusate pe noi.
Chestia e că treaba asta e mult mai uşor de spus decât de făcut în realitate, nu?
