Au trecut 17 luni de la ultima noastră partidă de sex, undeva pe la începutul sarcinii mele. Am cerut să facem dragoste pe parcurs, însă nu a mai vrut. Inițial mi-a părut bine, apoi m-am îngrijorat. În perioada aia nu ne lipsea însă afecțiunea – eram proaspăt căsătoriți și urma să avem un copil mult dorit.
Au trecut multe luni în care mi-am dorit să mă atingă. Altele în care mă bucuram că n-o face. În majoritatea timpului însă, nu mă mai gândeam deloc la asta. Îmi iubesc soțul, dar prioritatea mea în legatură cu el era să îi fie tată bun copilului, așa că îi apropiam de fiecare dată când avea un pic de timp liber, cu bucurie că apuc și eu să respir, chiar dacă asta se întampla în timp ce spălam vasele.
„Soțul mi-a devenit un străin.”
Soțul mi-a devenit încet, încet străin. Ne pupam la plecare și la venirea lui acasă, în weekend și peste zi. Dar ne luam atât de rar în brațe, încât mă simțeam mult mai natural în brațele copilului, pipăindu-l și răsfățându-l pe el. Brațele soțului au devenit prea lungi, pielea îi era prea aspră, părul gros, cu fire albe pe care nu i le recunoșteam. Am probleme să mă recunosc pe mine – pielea și părul meu, micile schimbări de la fluctuațiile de greutate și stilul de viață pasiv din ultimul an, ce să-i cer lui? Nu mai dormim împreună de peste opt luni… nu pare mult, însă au fost foarte intense.
Mi s-a cuibărit o frică. Cum că nu-i mai sunt simpatică, cum că o să mă înșele sau o să ne părăsească pentru cineva mai odihnit, mai proaspăt, mai capabil să aibă grijă de sine. Mi-am propus să devin eu mai puternică și mai independentă. Am devenit o mamă bună, o gospodină decentă. Însă am pierdut pe undeva femeia, amanta… că soție am apucat prea puțin să fiu. Încerc să-mi aduc aminte dacă îmi placea să facem dragoste înainte. Intuiția îmi spune că da.
Prima partidă de sex post-partum a fost un efort, dar și o bucurie. Dorința a venit natural, tocmai culcasem copilul și ne pregăteam să ieșim în oraș, în weekend. Ne plimbam prin casă în chiloți, căutând ceva de îmbrăcat.
„Stângaci” ar fi cel mai potrivit cuvânt…
Am simțit „chemarea” și am lăsat totul baltă. A fost reciproc, natural. Am găsit repede cele trebuincioase, le pusesem în sertar acum câteva luni, poate-poate. Am glumit un pic vizavi de cât mai ținem minte din subiect, ne-am jucat un pic. El părea stăpân pe situație. Apoi eu am intrat în panică. Mă durea, mă ustura, hormonii își făcusera de cap (și încă își fac, alăptez). Am cerut o pauză de pipi, timp în care mi-am mușcat buza și mi-am amintit cât mi-am dorit ca momentul să aibă loc.
Am continuat, la fel de stângaci, într-o altă poziție. M-a durut spatele, mi-a amorțit mâna. Mi-era teamă că nu-i mai place corpul meu, mă uitam la al lui și mă întrebam când a îmbătrânit și el atât și dacă îmi mai place de el. Încercam să blochez gândurile critice, pe care nu i le ascund în ultima vreme și îmi pare rău!
E greu, dar vom mai încerca!
Știam că trebuie să rezist pentru noi, pentru amintire, și speram că la un moment dat va deveni plăcut. În clipele alea mă întrebam dacă merită, dacă nu îmi bat joc de mine. Norocul a fost că raționalul s-a domolit, s-a topit în plăcere. A fost bine și m-am pierdut în moment, amintindu-mi vag cât de plăcute fuseseră ultimele dăți. Mi-am promis în gând ca vom mai încerca, chiar dacă e greu!
În retrospectivă, mi-a fost frică să nu-l dezamăgesc. Mi-a fost teamă că poate m-a înlocuit cu alta. Mi-a fost rușine de corpul meu, pe care nu-l mai stăpânesc și pe care-l controlez cu greu. M-am simțit mare și greoaie și mi-a fost frică să mă las cuprinsă cu totul de senzații.
Nicicând nu mi-a fost atât de greu, nicicând nu am mai făcut o pauză atât de mare, din momentul în care mi-am început viața intimă. Și nici măcar nu am simțit timpul trecând. Nicicând nu m-am luat atât de în serios.
Știu că ne mai trebuie exercitiu. Că trebuie să rebalansăm niște lucruri, să lucrăm niște mușchi, să restabilim o legătură, să găsim niște timp. Nu-mi propun o regularitate – cum ziceam, nici nu mai dormim împreună -, însă vreau să fac un efort de a-mi reface această relație, chiar dacă nu mai e atât de naturală ca cea cu copilul. Nu pot pune semnul egal între ele, în brațele soțului voi rămâne după ce va crește copilul, vreau să redevină așa confortabile cât mi-au fost în primii nouă ani ai relației noastre, cele dinainte de copil. Sper să nu îmi vină la fel de greu ca această primă dată și sper să nu mai las să treacă atâta vreme peste noi.
Autoarea acestui text ne-a rugat să rămână anonimă.