Am așteptat aproape 6 ani. Bebelușul nu apărea. Am fost pe la toți medicii mari să aflu ce se întâmplă. Nu știm, dar nu poți avea copii, îmi spuneau ei. Singura șansă este fertilizarea in vitro. Am fost frustrat. Nu credeam că unui bărbat i se poate întâmpla așa ceva. Din atotputernicia mea creatoare, m-am trezit brusc în fată unei realități dureroase. Visul meu de a avea un copil se năruia. Eșuasem ca bărbat și ca soț. Câteodată eram chiar depresiv. Eram o familie îndurerată. Până într-o zi, când minunea s-a întâmplat și a apărut în viața noastră copilul.
Te iubesc în vis
Când am auzit că Maria a rămas însărcinată, am crezut că o să fim cea mai fericită familie din lume. Toate credințele mele legate de familia se împlineau. M-am născut în cultura lui: trebuie să ai copii ca să fii fericit și împlinit. Chiar și sexual, fie vorba între noi. Așa că m-am pus pe celebrat. Toată ființa mea cânta în armonie cu universul. Vedeam scenariile cu noi doi și copilul în parc, de Crăciun, cum desfacem cadourile, cum îl învăț să meargă cu bicicleta, zâmbeam la toată lumea pe stradă gata în orice moment să urlu de bucurie. Toate sinapsele mele neuronale se refăceau. Eram un om nou.
Te iubesc, dar unde ești?
A durat exact două săptămâni. Una petrecută deja la maternitate. Eram fascinați de această viață și încă nu ne intrasem în roluri. Care roluri? Acela de Mama și Tata. Pentru noi a fost o experiență destul de puternică. Fără să mi dau prea bine seama la început, Maria a devenit Mama, iar eu pentru ea am devenit Tata. Iar asta ne-a adus în casă două persoane pe care nu le lăsam să intre foarte ușor în viața noastră.
Le țineam ascunse și de multe ori ne prefăceam că nici nu există. Pentru că amândoi am suferit în relațiile cu părinții noștri și ne credeam mai buni și mai inteligenți și mai răbdători etc. Erau vise. Brusc au dat năvală peste noi experiențele din copilărie. Se activau lucruri în noi de care nu eram conștienți. Am avut nevoie de mult timp și de înțelepciune și de ajutor să realizăm cine suntem în familie. Au ieșit la iveală răni pe care le uitasem undeva îngropate în iureșul timpului.
În primul rând a fost rănită ceea ce este cel mai ușor de rănit: intimitatea.
Este o mare provocare pentru un bărbat să stea cuminte alături de soția lui cât timp ea alăptează. Mai ales dacă își propune ca această perioadă să se întindă pe 3 ani. Dar mai era ceva. Știam că femeia are nevoie de intimitatea ei proaspăt creată pentru a-și asigura puiul, dar nu înțelegeam atunci că relațiile noastre erau scurtcircuitate mai ales de prezența fantomatică a părinților în mințile noastre. Eu mă raportăm deseori la ea ca Mama, chiar dacă mama lui Efrem. Și invers. Auzeam doar critica și nemulțumirea, iar ea doar agresivitate și amenințare.
A fost un moment de revoltă. Un moment în care m-am simțit respins ca soț. Și invers. Într-un mod foarte straniu, ne-am trezit într-o luptă unul la unul, care nu avea nimic în comun cu scenariul holywoddian pe care mi-l imaginam eu. Am avut tendința să mă izolez și să îmi iau bucuria din relația cu copilul. Am făcut o greșeală. Nu am știut atunci că Efrem avea să aibă nevoie de o relație stabilă între mine și Maria.
Ne iubim și asta vindecă
Orice deconectare între părinți e înregistrată de copil ca o rupere în relație. Iar Efrem s-a simțit responsabil să ne împace. La vârsta de un an, când cearta a fost foarte mare și pentru noi amândoi fără ieșire, disperați și îndurați, ca doi copii care nu știu cui să-i spună durerea copleșitoare, Efrem m-a luat de cap și cu mânuță lui mică m-a obligat efectiv să sărut o iconiță cu Maica Domnului. A repetat gestul ăsta de trei ori după, care și a retras mânuță și m-a privit speriat cu ochii în lacrimi.
Nu am să uit în viața mea acea imagine. Cert este că a fost ca o ieșire dintr-un coșmar. Iar Efrem ne-a salvat relația, dar cu ce preț? Din păcate, el și-a asumat la vârstă de un an un rol care nu e ok pentru un copil. E o responsabilitate prea mare care-i poate afecta copilăria. Cu toate acestea, am trecut peste acest moment.
Lucrurile au revenit la normal după multă muncă cu noi. Am stat de vorbă amândoi cu vocile din capul nostru și le-am ascultat și le-am spus că le mulțumim pentru grija față de noi dar acum avem viața noastră. Și iată așa, în viața noastră a apărut Ana. E un bebeluș fericit . Se simte în siguranță pentru că și noi ne simțim acum în siguranță în relație. Efrem recuperează iar noi avem grijă ca el să știe că e iubit. Curaj!
