Dragostea presupune ordine

Maria Constantinescu
dragoste

Faptul că DRAGOSTEA presupune ORDINE a fost o revelație târzie în viața mea.

Am fost educată să cred că dragostea este o vietate turbulentă, sălbatică, care răsare după bunul ei plac, unde vrea și când vrea. Experiența, însă, m-a învățat că dragostea este o stare care se cultivă, se urmărește, se menține, crește și, la un moment dat, se înmulțește fără prea mult efort din partea mea. E ca și ordinea în casă: e mai greu până o faci și până învață toată lumea unde și cum stau lucrurile. După aceea, e nevoie doar s-o menții și, din când, în când s-o mai împrospătezi. Am înțeles asta cu ajutorul copiilor. Manifestarea înfocată, sporadică, imprevizibilă a dragostei este un stres pentru copii. Acesta este mai degrabă un fenomen isteric, care face mai mult rău decât bine copilului și favorizează apariția unei instabilități emoționale în viața lui de adult.

În familia mea de origine sunt un copil prim-născut. Mi-au trebuit vreo 40 de ani ca să mă liniștesc și să înțeleg că mama nu m-a iubit mai puțin decât pe sora mea mai mică, ci doar mi-a arătat asta în alt mod. A făcut maximum de mult. Doar că mintea de copil a înțeles altfel lucrurile. Sau poate tocmai această „minte de copil” a sesizat o dezordine, care a făcut ca sentimentul de dragoste, căldură, apartenență la familie să se diminueze odată cu apariția pe lume a surorii mele. Aveam senzația ca pe ea o dezmierdau mai mult, ei îi zâmbeau mai cald, o țineau în brațe cu mai multă duioșie. Iar eu eram „mare”. Și, nu știu de ce, trebuia să înțeleg. Că doar eram mare. Trebuia să ajut, că doar eram mare. Trebuia să nu mă supăr, ca doar eram mare. Trebuia să împart toate jucăriile, prăjiturile, bomboanele… ca doar eram mare…. Aveam 4 ani, spre 5.

Dragostea părinților către copiii lor ar putea fi asemănată cu un izvor care curge. Mai întâi a fost un El și o Ea, care s-au iubit. Din dragostea lor s-a născut un copil, primul-născut. Este prima dăruire, prima revărsare în care El și Ea devin Mama și Tata. Ceilalți copii, care vor urma, vor veni într-o familie unde cei care i-au chemat la viață sunt deja mamă și tată. Cel mai mare efort de maturizare, părinții îl fac prin copilul prim-născut. De aceea nu mi se pare lipsit de logică faptul că întâiul-născut are un drept în plus față de frații săi mai mici. Un drept care nu-l face nici mai privilegiat, nici mai răsfățat, nici mai important printre frați, ci este un drept care asigură o ordine, care, la rândul ei, ajută să se instaleze sentimentul de apartenență și de stabilitate emoțională între părinții și între copiii acelei familii.

Când am devenit mamă pentru a doua oară mi s-a părut important să urmăresc ca dragostea care se va îndrepta către al doilea copil, să nu-l ocolească pe primul. Ci dimpotrivă, să treacă prin primul copil. În natură, lucrurile funcționează după un principiu al economiei. Un râu se formează din mai multe pârâuri care curg în aceeași direcție. Cantitățile mari de apă fac ca râul să devină din ce în ce mai mare, mai plin de viață și mai capabil să susțină viața. Așa și dragostea părinților: este mai eficientă atunci când își adună pârâurile afectivității într-un singur râu, mare și generos, care se va revărsa într-o mare a afectivității, unde fiecare are suficient spațiu să se simtă acceptat, iubit, unic prin infinita varietate a formelor de viață, și una cu toți ceilalți, prin faptul că venim din aceeași sursa a vieții, care este viața însăși.

Am învățat că lucrurile mari se construiesc începând de la cele mici. Cum am aplicat eu acest principiu in viața noastră în patru? De exemplu: Atunci când am vorbit, drăgălit, giugiulit cu gura până la urechi ghemotocul de om, care are doar câteva luni și care miroase a Dumnezeu, m-am întors spre frățiorul mai mare și i-am vorbit cu același ton, cam în același timp.

Nu contează ce anume i-am spus, contează TONUL și PROXIMITATEA TEMPORALĂ. Adică poți spune: „ Vai, ce traseu spectaculos a făcut mașinuța ta!” cu tonalitate de „ Scumpa mea fetiță! Dragostea vieții mele, minunăția ochilor mei, cât de dragă îmi ești!”. Și, am observat, că a fost bine, când am făcut asta și cu partenerul de cuplu, chiar dacă am spus: „ Dragul meu, poți, te rog, să duci gunoiul?!”. Așa cum, dac-aș auzi „Draga mea, avem ceva de mâncare?!” cu tonalitate de „Te iubesc și sunt foarte fericit că te-am întâlnit!” aș zbura de fericire prin bucătărie, jonglând cu clătite, ciorbe, prăjituri și mai știu eu ce bunătăți. Deci, cam cu același ton, cam în același timp. De fiecare dată când am făcut asta, a funcționat.

Admirația cu care ne privim bebelușul este adesea atât de mare, încât e capabilă să estompeze sentimentul de bucurie cu care îi privim pe cei, pe care îi cunoaștem de mai multă vreme. Dar tot această admirație față de o ființă atât de minunată, ne poate ajuta să-i privim cu mai multă dragoste, mai multă recunoștință pe cei din jurul nostru. Și atunci ceea ce părea de neîmpăcat își pierde rațiunea de a fi. Nu mai ai nevoie să împaci ceva ce este UNITAR. Dar unitar este datorită ordinii si respectării ierarhiei. Cel care a fost la început este mai mare și asta nu înseamnă nici bine, nici rău. Înseamnă doar că viața curge de undeva spre cândva, iar dragostea este ceea ce include pe toți, nu exclude pe nimeni și se înmulțește ordonat, fără să devină rigidă.

Până la urmă, te poți bucura mai lesne de viață locuind într-o casă ordonată, decât să trăiești zilnic în haosul reparațiilor capitale. In cazul meu a funcționat, cu un copil de 4 ani jumătate și un bebeluș de 6 luni, care a adus mai multă ordine în viața noastră și mai multă dragoste.

Prin ordine să nu se înțeleagă o casă în care se face mai mult menaj. Dimpotrivă, haosul cotidian face parte din ordinea pe care o urmăresc. Ordine înseamnă și prioritate. Omul e mai important decât obiectul. Și dacă o cizmă de cauciuc a devenit în momentul ăsta un submarin, este ok. Doar că mă voi asigura, mai târziu, că acest magnific submarin nu va înnopta în frigider. Mulțumesc, Doamne!

Te-ar mai putea interesa