Ce înseamnă cu adevărat autonomia în cuplu?

Domnica Petrovai
domnica-petrovai-totul-despre-mame

În căutarea autonomiei în cuplu, între teama de abandon și teama de sufocare 

Comunicarea într-o relație este esențială. Mai exact, este esențial cum facem față discuțiilor dificile fără să ne rănim, fără să rămânem cu resentimente și distanță în cuplu. De asemenea, este esențial ce facem pentru a recâștiga pasiunea în cuplu. Am vorbit mult despre intimitate și apropiere și despre cât de importante sunt într-o relație.

Dar există și alt aspect care menține de o relație de cuplu sănătoasă pe termen lung, cu un atașament securizant: autonomia, distresul și toleranța la separare. Când in relație există prea multă apropiere – „facem totul împreună” – sau prea multă distanță – „suntem doi colegi de apartament” – atunci în relație s-a pierdut siguranța emoțională și, în ambele situații, partenerii se simt amenințați și se apără.

Autonomia în cuplu, dincolo de teama de abandon și teama de sufocare

Trăim, fiecare dintre noi, în mod natural, teama de abandon sau teama de sufocare, teama de a fi „înghițit” în relația cu partenerul. Cel care trăiește teama de abandon tânjește după apropiere, devine anxios și se îngrijorează excesiv pentru relație, are tendința de a „controla” partenerul și relația, „am nevoie să fii mai aproape, să vorbim mai mult, să petrecem mai mult timp împreună”.

Cel care trăiește teama de sufocare cere și mai mult spațiu, timp pentru el, simte că partenerul are prea multă nevoie de el, că este „dependent” de el, „am nevoie de timpul meu, pentru mine, petrecem prea mult timp împreună”. Cel care trăiește teama de sufocare adesea are accese de furie față de partener și se simte amenințat de stările anxioase ale partenerului și nevoile lui emoționale. Și alege să se retragă, să evite. Cu cât evită mai mult apropierea, cu atât partenerul care trăiește teama de abandon se apropie mai mult, ceea ce duce la un cerc vicios.

Unul se agață de partener și celălalt fuge. Unul pentru că percepe abandonul și altul pentru că se simte sufocat, respins. Amândoi au nevoie să schimbe ceea ce fac pentru a recâștiga siguranța și securitatea emoțională.

Ce e de făcut pentru ca relația să redevină baza de singuranță pentru ambii parteneri?

Relația trebuie să redevină baza de siguranță pentru voi doi și niciunul dintre parteneri nu trebuie să fie prea departe de ea, așa cum este cel care evită și simte furie față de partener și așa cum este pentru cel care simte abandonul și încearcă să-l controleze pe partener, făcând eforturi să „deschidă” partenerul, să „vorbească” despre relație, să analizeze fiecare conflict și greșeală în relație.

Ce simte cel care trăiește abandonul? „Nu pot conta pe tine, niciodată nu ești alături de mine când am nevoie de tine”. Te regăsești în această descriere? Cel mai probabil, ai învățat abandonul din relațiile cu părinții și din relațiile romantice trecute. Când părintele era indisponibil emoțional pentru tine, te simțeai trist/ă, furios/ă, îți era frică sau teamă. În mod frecvent părintele te ignora sau te pedepsea pentru ceea ce simțeai, așa ai învățat abandonul emoțional pe care acum îl trăiești față de partener. Din nou, cu teama de a nu fi părăsit, de a nu a avea cine să îți aline durerea, disconfortul, tristețea.

Ce simte cel care trăiește teama de sufocare? Dacă tu ești cel care se confruntă cu această teamă, este bine de știut că este o teamă învățată atunci când părintele reacționa adesea cu disconfort la nevoile tale emoționale, „se supăra sau întrista” când tu aveai o suferință. Ai învățat că tu ești responsabil de cum se simte părintele, cel de lângă tine. Dacă părintele/partenerul are o suferință, tu ești „vinovat”, „responsabil”, tu „ai făcut rău celuilalt” , și disconfortul celuilalt înseamnă că tu ai greșit, tu ai eșuat și reacția este de furie. „Când o văd pe soția mea că plânge mă înfurii teribil și plec…să își revină!” Te irită disconfortul partenerei/rului și îți este foarte greu să îi alini tristețea sau furia sau teama, emoțiile ei/ale reprezintă pentru tine o amenințare sau pericol.

Autonomia în cuplu este „fundația” relației

Amândoi partenerii au nevoie de o schimbare. Cel care evită și reacționează cu furie are nevoie să învețe să tolereze disconfortul partenerei/partenerului, să „nu fugă”, să o/îl asculte și să îi ofere alinare, fără să pedepsească prin retragerea afecțiunii. Să inițieze mai multă apropiere emoțională, nu doar să răspundă, să reacționeze la cerințele celuilalt. Cu cât va avea mai multe inițiative acceptate și apreciate de partener cu atât teama lui/a ei de sufocare va scădea și se va simți mai confortabil cu disconfortul celuilalt și capabil de alinare, nu va mai reacționa „personal”. Pentru ca adesea ce se întâmplă este că „totul devine personal”, „aproape tot ce îi spun este un atac la persoană”. Cel care trăiește teama de abandon are nevoie să învețe autonomia, autonomia emoțională, să facă lucruri singur pentru el. Să aștepte când partenerul are disponibilitatea de a vorbi și de a asculta, să renunțe la controlul partenerului.

Autonomia este fundamentală pentru ca o relație să fie satisfăcătoare pe termen lung. A ambilor parteneri. Să tolereze separarea, să își asume amândoi responsabilitatea propriilor lor acțiuni fără jocul de-a victima și abuzatorul, fără jocul „eu alerg după tine – tu fugi”. Așa cum autonomia și autocontrolul sunt esențiale în dezvoltarea emoțională a copilului, și în relația de atașament al adulților, autonomia este „fundația” relației, fără ea, stresul și probleme cotidiene rup relația, relația se „prăbușește”.

Doi adulți autonomi sunt capabili de iubire, cum spune Erich Fromm, iubirea imatură este atunci când „te iubesc pentru că am nevoie de tine”, iubirea matură este atunci când „am nevoie de tine pentru ca te iubesc!”.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa