Aceasta este povestea Sofiei, un copil adoptat de o mamă singură, care a visat, încă din adolescență, să înfieze o fetiță. Povestea, pe care o redăm integral, ne-a fost trimisă chiar de mama adoptivă, Ana- Maria Gomboș.
„Mereu am fost convinsă că destinul nostru este scris undeva, altfel nu îmi pot explica gândul de acum mulți ani, când, în clasa a X-a fiind, am ȘTIUT că vreau să adopt un copil, că vreau să am o fetiță adoptată, chiar dacă mă voi căsători sau nu. Presentiment? Premoniție? Nu știu.
Tatăl meu îmi spunea că sunt urâtă și că nu voi avea un partener
Cert este că anii au trecut și, în goana mea nebună după formarea profesională, de a demonstra lucruri efemere, am trecut cu succes peste capitolul căsătorie. Un complex teribil din copilărie, determinat de insinuările repetate ale tatălui meu care îmi spunea „ești urâtă, nu o să te ia nimeni, niciodată”, mi-a trasat oarecum acest parcurs nefericit al absenței unui bărbat în viața mea. Sunt o fire solitară, dar foarte sociabilă. Îmi fac ușor prieteni, însă iubesc să stau și singură, să citesc, să ascult muzică, să călătoresc.
Acum 5 ani însă, într-o zi în care casa îmi sclipea de curățenie, dar era și extrem de tăcută, mi-am spus că trebuie să fac ceva…Să adopt un copil. Am dat sens dorinței mele din adolescența și iată-mă la DGASPC Giurgiu, unde am întâlnit oameni deosebiți, care m-au ajutat cu adevarat în tot procesul de adopție. Am depus dosarul pe 2 februarie 2017. În luna iunie am obținut atestatul de părinte adoptiv și din acel moment au început căutările.
Am simțit de la început că e ceva predestinat
După 8 luni, în data de 19 ianuarie 2017, am fost sunată de la DGASPC să mi se spună că „a apărut o gărgăriță în poieniță”. Eram în clasă, în timpul orei de română (sunt profesoară). În mod normal, nu aș fi răspuns la telefon, dar salvasem numărul și știam că ceva important trebuie să fie. Când le-am dat vestea copiilor de la clasa mea, au sărit în sus într-un cor de urale și au venit toți să mă îmbrățișeze.
Am fost întrebată dacă este vreo problemă că va împlini în curând 7 ani și când doresc să o văd. Am întrebat în ce zi este născută și mi s-a răspuns „11 februarie”. Mi-au dat lacrimile de emoție, fiindcă este o zi cu totul aparte pentru mine. Ziua în care am cunoscut-o personal pe Simona Halep. Am spus că vreau să o vad cât mai repede…era clar că era ceva predestinat.
Era pur și simplu adorabilă
A doua zi am mers la Giurgiu. Este inutil să vă spun că nu am dormit o secundă în acea noapte. Câte emoții! Când am ajuns acolo, minunata mea nu venise de la școală. Am mai așteptat puțin și apoi am fost dusă în sala respectivă sub un alt pretext. În momentul în care am intrat pe ușă și am văzut-o am știut că ea este! Era perfectă. Delicată, micuță și cu un zâmbet uriaș pe chip. Brunețică, cu ochii mari și plini de întrebări…era pur și simplu adorabilă.
Am întrebat-o cum o cheamă și dacă îmi permite să o iau în brațe. În momentul în care a sărit în brațele mele, timpul s-a oprit în loc. De atunci, EU am devenit NOI! De atunci, am descoperit dragostea supremă. Privind în urmă acum, am senzația că pentru mine a fost atât de simplu să adopt, de parcă destinul s-a grăbit să ne aducă împreună.
Fiecare persoană care vrea să adopte are undeva un pui care așteaptă
Avem și o poveste specială legată de prenumele său. Înainte de adopție, ea avea un alt prenume. Când am mers să-i schimb certificatul de naștere pe numele meu, am putut să-i schimb și prenumele. Am întrebat-o mai întâi pe ea, dacă și-ar dori acest lucru. Inițial, mi-a spus că nu și i-am respectat dorința. Peste cateva zile însă m-a întrebat dacă mai pot face acest lucru și mi-a spus foarte hotărâtă că vrea să o cheme Sofia. Am întrebat-o dacă este sigură și a spus da. Din acel moment, ea singură s-a recomandat tuturor Sofia. Așadar, fetița mea și-a ales singură prenumele.
Dumnezeu și Maica Domnului au fost buni cu noi și ne-au ocrotit în fiecare clipă. Etapele importante ale adopției s-au petrecut în zile de mare bucurie duhovnicească: de Bunavestire și de Nașterea Maicii Domnului. Acesta a fost modul lui Dumnezeu de a ne arăta că ne este alături. Ne rugam în fiecare zi să fim sănătoase și fericite, ca să ne scriem până la capăt povestea care ne-a fost dăruită.
Îndemn toți părinții care doresc să adopte să nu își piardă speranța și să viseze! Să simtă că puiul lor este undeva, acolo, și-i așteaptă. Să știe că, așa cum scria Paolo Coelho, când îți dorești ceva cu toata ființa ta, tot Universul conspiră la realizarea dorinței tale”.
Dacă ți-a plăcut povestea acestui copil adoptat de o mamă singură, îți recomandăm să citești și:
- Povestea adopției unor tripleți de către o asistentă maternală. ”Nu-mi pot imagina viața fără ei”
- 6 pași pentru adopția un copil. „Eu am reușit în 9 luni. Fix cât o sarcină”
- „Am adoptat un copil cu handicap accentuat! Lista copiilor greu adoptabili ascunde comori. Noi am găsit Luceafărul!”
- Povestea mamei care a adoptat gemeni după multe sarcini pierdute: „Am știut că ei sunt copiii mei”
- Mama care a avut curajul să adopte doi copii altfel: unul bolnav, altul rom
