Cand esti mama traiesti in fiecare zi senzatia aceea de scoala generala cand te scotea profesorul de matematica la tabla. Dupa ce umpleai tabla cu tot felul de formule si te bucurai ca ai ajuns la rezultat, proful stergea totul cu buretele si-ti cerea sa rezolvi problema prin alta metoda.
Cand devii mama, copilul e cel care sterge totul si tot el reaseaza lucrurile intr-o ordine a importantei atat de fireasca, incat te minunezi ca nu ai descoperit-o mai devreme.
In cazul multor mamici, viata profesionala scade in topul lucrurilor importante, ramanand pe un loc cat de cat fruntas doar datorita aspectului material.
Catalina are 35 de ani si este mama a doi baieti, Luca de 5 ani si Filip de 3. Cand s-a hotarat sa devina mama avea propria ei afacere inceputa cu patru ani inainte: o agentie de event manangement.
De la 1 noiembrie 2011, este communication specialist la o importanta firma de asigurari de viata si sanatate. Schimbarea aceasta, spune ea, crede ca a inceput in momentul in care a decis sa aiba copii: “Am realizat ca cresterea acestora – asa cum ne doream noi – nu se putea face fara implicarea cat mai intensa din partea ambilor parinti. In acest context, am decis ca asta nu se poate realiza in conditiile in care amandoi aveam un program de lucru de aproximativ 10 ore pe zi, uneori si in weekend, in ceea ce ma privea.”
Catalina marturiseste ca nu si-a vazut niciodata parcursul profesional ca pe o cariera, iar schimbarea pe care a facut-o pe acest parcurs o explica intr-un lung sir de argumente pe care il voi reda integral pentru a nu-i stirbi din farmec:
Cel mai important si drag proiect al nostru
A fost mereu vorba de vise si proiecte, ceea ce probabil m-a condus si la a investi extraordinar de mult timp si energie in directia asta. In momentul in care s-a nascut Luca, in februarie 2007, am realizat ca el este cel mai important si mai drag “proiect” al nostru. Am realizat ca tot ceea ce se intampla in jurul sau, toate experientele sale zilnice sunt, pe cat de importante pentru mine, pe atat de determinante in formarea si dezvoltarea sa. Fara a minimaliza importanta aportului celorlalte persoane din viata copilului (bunici, prieteni, educatori, etc.), prezenta parintilor (sau cel putin a unuia dintre ei) este decisiva.
Pe de o parte, nu am vrut sa pierdem nimic din povestea lui – primul zambet, primul piure de legume proiectat pe parchet, primii pasi si prima cazatura, prima tunsoare sau, de ce nu, primul moment in care realizezi ca omuletul din viata ta este independent, poate si trebuie sa zboare si singur, ca asta e minunat si ca te face fericit (desi iti vine sa urli cand constati ce bine se descurca si fara tine!). Am vrut sa fim langa el sa ne asiguram ca are conditiile si libertatea de a desena soarele violet ( pentru ca “Am vazut eu, mama, ca uneori nu e galben cum zice doamna!”), sa devalizam impreuna livingul pentru a construi 4 ore un traseu cu obstacole in care ne-am jucat 20 de minute inainte de a adormi fericit pe covor, nespalat pe manute, cu picioarele goale si cu un zambet de 1000 de carate pe fata, in ciuda tuturor teoriilor ortodoxe de ingrijire a copilului.
De ce merita uneori sa ”stai la cratita”
Am vrut sa fim acolo cand nu stiam daca sa-i spunem ca se spune “lacrimi” si nu “firmituri de plans” – pentru ca suna asa bine, nu? – cand l-am convins sa ne spuna “mami” si “tati” si nu pe nume pentru ca ne pica asa bine la suflet si nu pentru ca “asa e frumos”. Si ne-am bucurat ca eram acolo cand a inteles si apreciat asta si nu ne-a mai strigat niciodata pe nume ca la scoala. Sau cand a plans 20 de minute pentru ca la gradi o fetita a legat un dragon de scaun (si “dragonii trebuie sa fie liberi, maaaamiii”) si era sa plangem nitel in ziua in care a desenat primul soare galben strict in coltul paginii spunand “asta numai la gradi, mami, ca ei acolo nu stiu”).”
Pentru toate acestea, Catalina a lucrat part time, de acasa timp de aproape 5 ani. “Am avut parte de replici feministe care ma judecau ca “stau la cratita”, de replici fervente cu privire la modul “liberal” in care ne-am crescut copiii. Cand ai copii, oricum te judeca toata lumea. Toti se pricep, toti emit axiome si teorii de inestimabila valoare! Am fost catalogata atat drept “de la tara”, “nebuna” cat si drept “minunat de responsabila” pentru ca am nascut natural.”
Acum copiii merg la gradinita si peste zi sta altcineva cu ei, dar Catalina n-a vrut sa revina la programul ei de lucru de dinainte de aproximativ 10 ore pe zi, de multe ori seara si uneori si in weekend. Drept urmare a renuntat la afacerea proprie si a decis sa-si caute un job care sa-i permita sa construiasca proiecte frumoase, dar sa-i permita si sa se ocupe si de “cele mai importante si dragi proiecte” ale sale, copiii.
