Pentru o mamă care primește un diagnostic oncologic, lupta și teama se înmulțesc la doi. Frica ei se continuă acasă, în camera copilului, în rutina zilnică, în momentele aparent banale în care apare gândul: „Dacă nu voi mai fi aici?”. Frica dominantă nu este legată doar de propria supraviețuire, ci și de rolul matern. Ce se întâmplă cu copilul meu? Îl voi traumatiza? Voi mai putea fi aceeași mamă? Am discutat cu Denisa Holl, psiholog cu formare în psiho-oncologie, despre ce nevoi reale are o astfel de femeie din partea familiei sale.
Un diagnostic oncologic produce o ruptură bruscă în viața unei femei. În primele zile, emoțiile nu vin ordonat, ci în valuri: frică, furie, vinovăție, neputință sau, uneori, o stare de amorțeală în care totul pare ireal. Mintea caută explicații și control, dar alunecă rapid spre scenarii catastrofice, chiar înainte ca tratamentul să înceapă. În tot acest haos interior, familia devine sprijinul principal. Dar poate deveni și o sursă suplimentară de presiune, dacă nu înțelege ce se întâmplă emoțional cu mama. De multe ori, cei apropiați încearcă să ajute spunând „fii puternică!”, „gândește pozitiv!”, „o să fie bine!”. Intenția este bună, dar pentru o femeie care tocmai a primit un diagnostic oncologic, astfel de mesaje pot adăuga vinovăție, noi întrebări chinuitoare: Dacă nu va fi puternică? Dacă nu poate fi optimistă în fiecare zi?
Psihologul ne explică în acest interviu, nu doar ce are nevoie o mamă aflată în tratament, ci și ce ar trebui să facă – și mai ales ce să evite – familia, pentru ca sprijinul să nu se transforme în presiune. Care sunt capcanele psihologice cele mai frecvente? Ce greșeli fac familiile, din dorința de a proteja? Cum se vorbește cu un copil despre cancer fără a-l încărca emoțional? Și cum poate fi gestionată frica de recidivă sau pierderea sentimentului de control asupra propriului corp? La aceste întrebări răspunde psihologul Denisa Holl, într-un dialog despre nevoile reale ale unei mame aflate în tratament și despre rolul esențial al familiei în acest parcurs.
Momentul diagnosticului
Totul Despre Mame: Ce se întâmplă emoțional, de obicei, în primele zile după diagnostic?
Denisa Holl, psiholog: Momentul aflării unui diagnostic oncologic vine, de cele mai multe ori, cu o greutate emoțională imensă și cu sentimentul că întreaga viață este răsturnată. Disconfortul psihic major poate veni chiar înainte de confirmarea diagnosticului. E perioada în care există suspiciuni, se așteaptă rezultatele biopsiei sau concluziile finale ale investigațiilor. Incertitudinea poate fi extrem de greu de tolerat.
În această etapă, sunt frecvente gânduri precum „de ce eu?”, senzația că propriul corp a trădat, frica intensă de moarte sau îngrijorarea legată de ce se va întâmpla cu cei dragi. Alte persoane pot resimți multă furie, în timp ce unele intră într-o stare de amorțeală emoțională, specifică șocului psihologic. Frica, tristețea, dezamăgirea sunt reacții normale într-un moment perceput ca o amenințare majoră la adresa vieții. Pentru multe persoane, acest moment este trăit ca o pierdere: a siguranței, a predictibilității, a imaginii de sine de dinainte.
Pentru femeile care sunt mame, diagnosticul oncologic nu este trăit doar ca o amenințare la adresa propriei vieți. Este și o amenințare directă la rolul lor de mamă. În aceste situații, frica nu este legată de „o să mor?”, ci de „ce se va întâmpla cu copilul meu dacă eu nu mai pot fi aici?”. Apar frecvent gânduri legate de vinovăție față de copii, de teama de a nu-i traumatiza, de îngrijorarea că nu vor mai putea fi mame „așa cum erau înainte”.
Care sunt cele mai comune capcane psihologice imediat după diagnostic?
Una dintre cele mai comune capcane este trăirea diagnosticului ca un „capăt de drum”, chiar înainte de începerea tratamentului. Unele femei ajung să se proiecteze rapid într-un scenariu catastrofic, dominat de gânduri legate de moarte, inutilitate sau lipsă totală de speranță. Această anticipare negativă intensă poate duce la sentimente profunde de neputință și pasivitate, care îngreunează adaptarea psihologică și luarea deciziilor medicale.
O altă capcană frecventă este (auto)învinovățirea excesivă. Multe paciente caută explicații pentru apariția bolii în propriile comportamente, emoții, traume sau alegeri de viață, chiar și atunci când nu există dovezi științifice care să susțină aceste legături. Unele femei pot cădea și în capcana căutării disperate de soluții miraculoase, tratamente naturiste sau explicații simplificate, în detrimentul tratamentelor medicale validate. Problema apare când aceste soluții sunt folosite ca evitare a realității diagnosticului sau ca înlocuitor al tratamentului oncologic. Nu ca suport complementar.
O altă capcană este izolarea emoțională. Unele paciente evită să vorbească despre ce simt pentru a nu-i speria pe cei din jur sau pentru a „rămâne puternice” pentru familie. Această strategie de supraviețuire pe termen scurt poate duce, în timp, la singurătate emoțională, epuizare și creșterea riscului de anxietate sau depresie. De asemenea, presiunea de a fi constant „pozitivă” poate deveni o capcană în sine. Negarea sau reprimarea emoțiilor dificile, evitarea fricii sau a tristeții nu le face să dispară, ci le poate intensifica în plan intern.
Ce aduce psiho-oncologia în plus față de o terapie obișnuită?
Psiho-oncologia intervine diferit față de psihoterapia clasică. Mai ales în momentul de impact al diagnosticului, când persoana se află într-o stare de criză emoțională. Obiectivul principal nu este explorarea în profunzime a trecutului sau a conflictelor personale, ci stabilizarea emoțională și sprijinirea capacității de adaptare.
Intervenția psiho-oncologică este mai structurată, directivă și orientată spre prezent. Scopul este reducerea anxietății acute, normalizarea reacțiilor emoționale, clarificarea gândurilor catastrofice și susținerea procesului de luare a deciziilor legate de tratament.
Un element esențial este faptul că psiho-oncologia lucrează cu amenințarea reală a vieții, într-un context medical concret. De aceea, intervențiile sunt adaptate ritmului tratamentului oncologic și stării fizice a pacientei, având un rol de sprijin pentru supraviețuire și adaptare, nu de analiză psihologică profundă în acest moment.
Cum poate ajuta familia
Ce ajutor contează cel mai mult pentru o mamă în tratament?
Pentru familie, sprijinul cel mai valoros este unul concret și practic: ajutor logistic, preluarea unor responsabilități, flexibilitate. La fel de important este să evite minimalizarea emoțiilor și presiunea de a fi „puternică” sau „optimistă” în permanență.
Etapele tratamentului oncologic sunt foarte diferite între ele, iar starea fizică și emoțională se poate schimba de la o săptămână la alta sau chiar de la o zi la alta. Sunt zile în care poate face lucruri obișnuite și zile în care nu poate face aproape nimic. Această fluctuație poate genera frustrare, vinovăție și sentimentul de inadecvare.
Ce reacții „cu bune intenții” pot face mai mult rău?
Poveștile tragice, comparațiile cu „alții care n-au scăpat”, atitudinea de „săraca de tine” sau tăcerea încărcată de frică nu protejează. Pot izola și mai mult persoana aflată în tratament. Ele vin din incapacitatea de a gestiona propria anxietate sau frica de moarte, nu din nevoile reale ale pacientei.
Presiunea de a fi constant „pozitivă” poate deveni o capcană în sine. Negarea sau reprimarea emoțiilor dificile, evitarea fricii sau a tristeții nu le face să dispară. Ba le poate intensifica în plan intern. Adaptarea sănătoasă nu înseamnă optimism forțat. Ci capacitatea de a tolera emoții dificile și de a le integra și de a activa strategii de adaptare.
O altă capcană este izolarea emoțională. Unele paciente evită să vorbească despre ce simt pentru a nu-i speria pe cei din jur. Sau pentru „a rămâne puternice” pentru familie.
De ce e important ca familia să evite gândirea catastrofică?
Medicina a avansat enorm, inclusiv în România, iar cancerul nu mai este demult o sentință automată la moarte. A rămâne blocat într-o gândire veche, catastrofică, poate face acest drum mult mai greu decât este deja. Intervenția psiho-oncologică ajută tocmai aici: să separe frica personală de frica transmisă cultural. Mai mult, ajută pacientul să transforme îngrijorările în grijă și să urmeze recomandările medicale. Să creeze un spațiu în care persoana să poată respira, gândi și trăi dincolo de diagnosticul ei. Ajută femeia să nu fie redusă la boală și familia să nu funcționeze doar din panică.
Cancerul este o experiență grea, dar nu este doar despre moarte. Este, de foarte multe ori, despre tratament, adaptare, relații, resurse și viață care continuă.
Relația cu copilul
Ce percepe un copil când unul dintre părinți are cancer?
Reacția copilului depinde de vârstă, nivel de dezvoltare emoțională și de modul în care situația este gestionată de adulții din jur. Copiii nu înțeleg boala în termeni medicali. O percep prin schimbările din comportamentul părinților, din rutină și din atmosfera emoțională a familiei.
Dar, indiferent de vârstă, copilul are nevoie să fie protejat emoțional. Nu i se pun pe umeri griji care aparțin adulților. El trebuie lăsat să rămână copil. Să își continue activitățile specifice vârstei și să simtă că viața merge înainte, chiar dacă lucrurile sunt diferite.
Spui adevărul sau taci? Ce e mai sănătos pentru copil?
Secretele de familie nu sunt de ajutor, mai ales atunci când schimbările sunt evidente: programul, dispoziția părinților, energia din casă. Copiii simt aceste lucruri, chiar dacă nu le pot înțelege logic. Este important ca adevărul să fie spus pe înțelesul copilului, adaptat vârstei și nivelului său de înțelegere, fără detalii inutile sau copleșitoare. Comunicarea clară și simplă oferă copilului siguranță și reduce riscul de a-și crea propriile explicații, care sunt încărcate de anxietate, de cele mai multe ori.
Ce reacții sunt normale la copii, în funcție de vârstă?
Copiii mici reacționează mai ales prin comportament: agitație, iritabilitate, regresii sau o cerere crescută de atenție. Ei nu pot înțelege conceptul de boală gravă, ci percep mai ales lipsa disponibilității părintelui. În acest context, comportamentele pot fi citite ca o căutare de reasigurare și de siguranță, într-o etapă în care frica de abandon este oricum prezentă.
Copiii mai mari pot pune întrebări. Pot manifesta anxietate sau teamă de pierdere, iar uneori pot încerca să devină „copii cuminți”, hiper-adaptați. Alteori, pot apărea comportamente provocatoare. Din perspectivă psihologică, acestea sunt modalități prin care copilul încearcă să își păstreze sentimentul de importanță și apartenență într-un context instabil. Adolescenții pot oscila între dorința de autonomie și nevoia intensă de siguranță. Retragerea, furia sau aparenta indiferență pot ascunde dificultatea de a gestiona o situație pe care nu o pot controla.
Indiferent de vârstă, comportamentele copilului pot fi înțelese ca semnale ale unor nevoi emoționale, nu ca probleme în sine. Atunci când copilul se simte văzut, reasigurat și inclus într-un mod potrivit vârstei, impactul emoțional al bolii poate fi semnificativ redus.
Care sunt cele mai frecvente greșeli ale adulților atunci când încearcă „să protejeze” copilul?
Părinții greșesc adesea atunci când încearcă să își protejeze copilul fără să își regleze mai întâi propriile emoții. Copiii nu sunt afectați de adevărul în sine, cât de anxietatea nespusă a adultului. O altă greșeală este inversarea rolurilor – atunci când copilul devine sprijin emoțional pentru părinte sau este pus în poziția de a-l proteja.
La fel de problematică poate fi și presiunea de a controla reacțiile copilului („nu plânge”, „nu te speria”), pentru a liniști, de fapt, disconfortul adultului. Protecția emoțională nu înseamnă tăcere, falsă normalitate sau optimism forțat, ci apropiere emoțională. Ascunderea completă a adevărului, combinată cu distanțarea emoțională, poate aduce multă greutate emoțională într-o casă. La cealaltă extremă se află supraîncărcarea copilului cu detalii neadaptate vârstei și nivelului său de înțelegere, ceea ce poate amplifica anxietatea și confuzia.
Cum poate psiho-oncologul să prevină anxietatea sau maturizarea forțată a copilului?
Lucrând mai întâi cu părintele ajută copilul indirect. Diminuarea stresului părintelui se simte direct în comportamentul copilului. Atunci când părintele este sprijinit și reglat emoțional, copilul nu mai simte nevoia să se maturizeze forțat, să se auto-controleze excesiv. Ori să devină „copilul cuminte” care nu mai cere nimic. Părintele rămâne adultul care gestionează situația și emoțiile, iar copilul nu este pus în rolul de sprijin sau „salvator”, ci este lăsat să fie copil, chiar și într-un context dificil.
BINE DE ȘTIUT: ședințe psihologice decontate pentru pacienți și familii
Conform Ordinului Ministerului Sănătății nr. 3.303/2023, serviciile de psiho-oncologie pot fi acordate nu doar pacienților oncologici, ci și aparținătorilor și familiilor acestora. Până la 1 iulie 2026, pacienții pot accesa psihologi aflați în contract cu CNAS, chiar dacă aceștia nu au formare specifică în psiho-oncologie, atâta timp cât sunt acreditați și lucrează într-o unitate medicală aflată în contract cu Casa de Asigurări.
După 1 iulie 2026, pentru decontare, serviciile ar trebui furnizate de psihologi cu formare în psiho-oncologie sau certificat profesional emis de Colegiul Psihologilor din România.
Cum ați lucrat, concret, pe zona comunicării cu copilul?
În cazul unei femei al cărui copil avea 3 ani, o vârstă la care nu există capacitatea de a înțelege ce înseamnă cancerul sau diferența dintre o boală ușoară și una gravă, partea cea mai dificilă nu a fost ideea de boală, ci faptul că mama nu mai este disponibilă ca înainte. În mintea copilului, acest lucru se poate traduce prin „mama nu mă mai iubește”. Sau „este ceva în neregulă cu mine”.
Împreună, am stabilit un plan simplu: să nu ascundă faptul că mama nu se simte bine, dar nici să intre în explicații medicale. Accentul a fost pus pe asigurarea timpului de calitate zilnic, chiar dacă acesta era mai scurt. Menținerea rutinei a fost o ancoră importantă de normalitate. În paralel, am lucrat pe acceptarea ajutorului. În zilele în care nu se simțea bine, copilul mergea la locul de joacă cu altcineva din familie. Acest lucru a ajutat la reducerea vinovăției și la înțelegerea faptului că nevoile copilului pot fi susținute și de alți adulți.
Dincolo de diagnostic: corpul, frica și adaptarea
Cum se suprapun trauma oncologică și schimbările corporale induse de tratament?
Trauma oncologică vine cu frică, incertitudine și sentimentul că viața s-a rupt în două. Când peste aceasta se suprapun simptome corporale intense, oboseală, insomnie, iritabilitate sau „ceață mentală”, vulnerabilitatea emoțională se amplifică. Simptomele fizice fac stresul emoțional mai greu de tolerat, iar stresul emoțional intensifică, la rândul lui, percepția simptomelor.
Este important ca aceste experiențe să fie recunoscute ca parte a procesului, nu minimalizate, pentru că impactul emoțional al efectelor fizice este real, chiar dacă cauza lor este medicală. Schimbările corporale contribuie adesea la fragilizarea imaginii de sine. Ele pot amplifica trăiri de rușine, frustrare sau tristețe, dacă nu sunt adresate și normalizate.
Cum se lucrează cu frica – inclusiv teama de recidivă – fără a o amplifica?
Psiho-oncologia nu neagă frica, dar o transformă dintr-o forță paralizantă într-un semnal care susține grija de sine. Un principiu central este ca pacienta să nu se identifice cu gândurile intruzive. Să le recunoască, dar să revină la fapte, nu la scenarii. Este importantă diferențierea dintre grijă sănătoasă și îngrijorare excesivă. Grija sănătoasă înseamnă aderență la tratament și respectarea controalelor. Îngrijorarea excesivă înseamnă ruminare și scenarii catastrofice care pot duce la evitare.
Frica de recidivă este o reacție frecventă și firească în oncologie. Devine problematică atunci când începe să domine viața persoanei. Nu încercăm să o eliminăm, ci să o conținem și să o așezăm într-un cadru realist. Un pas esențial este revenirea constantă în prezent: unde este persoana acum, ce arată analizele, ce spun medicii, care este stadiul real al bolii?
De ce poate deveni epuizantă ideea de „luptă cu cancerul”?
O „luptă” poate fi extrem de consumatoare psihic. Ea presupune o stare permanentă de alertă, în care persoana trebuie să fie mereu puternică. Pentru multe paciente, această presiune devine epuizantă și adâncește sentimentul de eșec atunci când apar zile dificile sau vulnerabilitate. O abordare orientată spre adaptare și proces de viață este mai realistă.
Psiho-oncologia nu pornește de la ideea că boala „trebuie să aibă un sens”. Ci de la realitatea că viața continuă în timp ce persoana este în tratament. Ancorarea în prezent este un element central. Gândurile sunt recunoscute ca experiențe mentale trecătoare, nu ca adevăruri absolute. Psiho-oncologia nu schimbă diagnosticul. Schimbă calitatea trăirii acestui parcurs și felul în care mama rămâne prezentă pentru copilul ei, fără a se pierde pe sine.
