Avorturi acasă, în comunism. „Pe niciunul dintre copiii mei nu i-am vrut. Am aflat că un copil poate fi o bucurie doar când a rămas nora mea însărcinată“

Aceasta este povestea unui femei, mamă a doi copii aduși pe lume în anii decretului comunist care interzicea avorturile. Femeia a povestit cum avorturile ilegale au traumatizat-o, schimbând-o pentru totdeauna.

Laura Udrea, redactor

    În epoca decretului comunist 770, cel care interzicea avorturile în România, femeile erau datoare să dea naștere unui număr de patru, mai apoi cinci copii. Însă viața plină de lipsuri din comunism le determina pe femei să recurgă la avorturi ilegale, în medii insalubre și prin metode empirice. Femeile mureau otrăvite cu fierturi de plante sau din cauza septicemiei. „Un copil era o veste proastă, nedorită și era mereu urmat de o traumă sau – Doamne ferește! – mai rău, de un eveniment tragic“. Aceasta este povestea doamnei L.P, din București, în vârstă de 69 de ani. Ea este astăzi mama a doi copii și bunică.

    „Aveam 22 de ani când am rămas însărcinată. Eram studentă în anul întâi. Căsătorită de jumătate de an. Nu știam ce să fac. Nu știam încotro să o apuc. Nu îmi doream acel copil. Nu avem casă, bani, stăteam în chirie, într-o garsonieră și toți banii veneau de la părinți. Abia începusem facultatea. Abia mă căsătorisem și deja a apărut copilul! Într-un final, am decis să-i spun mamei.

    M-a ascultat și mi-a zis să stau liniștită că știe ea pe cineva. Era foarte greu să faci avort pe vremea aceea, pentru că era interzis. Existau mai multe practici, una mai îngrozitoare decât alta! Erau medici care începeau procedura de avort acasă la tine, acasă la el sau prin alte locații. Erau fierturi de plante pe care femeile le beau ca să scape – Doamne, câte s-au prăpădit încercând să scape! Mureau otrăvite! Rămâneau copii orfani în urma lor…

    „Totul se făcea în tăcere. Și repede. Toată lumea înțelegea.“

    Mama știa pe cineva. O femeie. Se afla de aceste femei din gură în gură, ori întrebând pe la cunoscuți. Nu cred că sunt multe femeile care n-au avut nevoie de ajutorul acestor femei pe atunci… Deci mama găsise o femeie care mă putea ajuta să scap de sarcină. Nu cred că mama avusese nevoie de avort, dar cine știe… poate doar nu mi-a povestit mie. Sau nu-mi aduc aminte.

    Știa de femeia asta, a vorbit cu ea și a venit la noi acasă. La mama acasă. Mi-aduc aminte că a fost nevoie de două întâlniri cu femeia asta. Nu era cadru medical, nu avea nicio treabă cu știința medicală. Eu am aflat abia a doua oară când ne-am văzut, când practic își terminase treaba. Îmi duc aminte că mi-a zis: «Dacă ai dureri, înghite și tu un nasture!» Adică o pastilă. Îți dai seama pe mâna cui m-am dat?! O plăteai, venea, își făcea treaba și încasa banii. Dar era neprețuită pe vremea aceea. Făcea un lucru bun pentru multe femei. Și risca mult! Nu se discuta nimic, nu erau compătimiri, totul se făcea în tăcere. Și repede. Toată lumea înțelegea și fiecare își făcea treaba.

    „Să știți că pe mine toți anii ăia m-au marcat…”

    Dar vreau să vă spun ceva: pe vremea aceea sarcinile nu erau bucurii. Și toată lumea gândea așa. Încercai tot timpul să te ferești, să nu rămâi însărcinată pentru că nu era o bucurie să aduci pe lume un copil căruia nu-i puteai oferi nimic. Dumnezeu să mă ierte, dar pe copiii mei, pe niciunul nu l-am vrut! Era trist, erau multe lipsuri, nu găseai mâncare, nu erau bani, nu aveai nici speranță că va fi mai bine. Și să știți că pe mine toți anii ăia m-au marcat. Mi-am dat seama acum, când nora mea a rămas gravidă și a venit să-mi spună. Abia atunci mi-am dat seama că venirea pe lume a unui copil e o bucurie, dar eu nici măcar nu i-am zis «Felicitări!» și nici nu m-am putut bucura. Atunci nimeni nu te felicita pentru așa ceva. Un copil era o veste proastă, nedorită și era mereu urmat de o traumă sau – Doamne ferește! – mai rău, de un eveniment tragic.

    Nici contracepție nu exista. Se folosea metoda calendarului – parcă 5 zile înainte și după menstruație –, și spălături cu apă și oțet.

    Metoda „masajul“ m-a ajutat să avortez acasă

    Eu m-am întâlnit cu femeia asta de două ori în casa mamei. Prima dată, într-o sâmbătă. Era decembrie. A venit, m-am întins pe pat și a început să mă apese pe burtă, un fel de masaj, dureros, menit să împingă copilul afară. Sarcina mea avea vreo lună și ceva. Operațiunea s-a repetat a doua zi. Apoi m-am întors la facultate.

    După ce s-a dezlipit placenta, durerile nu erau foarte mari, cam ca la ciclu. Dar avortul în sine, când a ieșit copilul a fost groaznic. Și asta s-a întâmplat în ajun de Revelion, adică după câteva zile. Vorbisem cu prietenii să facem Revelionul la noi în garsonieră. Eu trebuia să fiu gazdă. Sângerarea a început cam după ce au venit prietenii. În scurtă vreme s-a transformat în hemoragie.

    N-am fost deloc la spital după procedura făcută acasă la mama. S-a declanșat hemoragia la câteva zile după, dar totul s-a întâmplat acasă. Abia la câteva luni după aceasta, la insistențele mamei, am ajuns la un medic la care tot cu ea am fost, la un control care să ne spună dacă sunt bine.

    „Avort spontan“ provocat de medic

    Până la primul copil pe care l-am păstrat, am mai făcut un avort. De data asta, la un doctor care mi-a rupt apa și m-a trimis acasă. După o zi, două, începeau contracțiile și chemai Salvarea. Avort spontan îi spunea. Când am ajuns la spital, înainte de orice, erai interogată de o comisie formată din doctor, asistente, toată lumea era de față. «Ce ai făcut? De ce ai ajuns în situația asta? Te-a ajutat cineva să-ți rupă apa?» – le-am spus că am făcut curat și am ridicat un șifonier… Mințisem. Mă învățase doctorul care îmi rupsese apa să spun așa ca să nu am probleme. Și nu am avut. Răspunsurile mele i-a convins că fusese ghinion, au deschis trusa de instrumente care era sigilată și au făcut treaba până la capăt.

    Al doilea copil al meu este rezultatul unui avort nereușit

    Ultima oară când am rămas însărcinată mi-am făcut singură avort. Aveam 36 de ani. Eram căsătorită, dar nefericită. Aveam mari probleme în căsnicie. Nu-mi mai doream un copil. Celălalt copil, o fetiță avea deja 11 ani. Nu m-am mai dus la nimeni. Am luat un furtun de perfuzie și l-am introdus în uter, sperând să mă scap de el. Dar nu s-a întâmplat. Când m-am dus la doctor crezând că am un fibrom, am aflat că bebelușul din burta mea încă trăiește. Am rugat-o pe doctoriță să verifice dacă e întreg. Apăruseră deja ecografele și puteai afla mai multe înainte să naști. Dar doctorița mi-a zis că e bine și că ar fi frumos să-i fac fetiței mele un frățior. Era prima dată când simțeam compătimire pentru un suflet nenăscut. Ea m-a convins să-l păstrez. Lucrurile nu s-au schimbat miraculos după ce am făcut asta. Mi-a fost greu, dar azi când sunt amândoi la casa lor, cu copiii lor, și se ajută unul pe altul, mă bucur că s-a întâmplat așa.

    Mulți ne judecă astăzi pentru deciziile legate de avorturi în comunism. Dar numai cine n-a trăit în acei ani poată să facă asta. E păcat însă că, dacă atunci nu puteam vorbi între noi de teama repercusiunilor, astăzi lumea s-a schimbat și nu mai ai cum să te faci înțeleasă povestind astfel de lucruri. Eu mă bucur totuși că lucrurile stau altfel în zilele astea, dar nu avem voie să uităm pentru a nu mai ajunge să trăim acele vremuri.“

    Îți recomandăm și

    Te-ar mai putea interesa

    Te-ar mai putea interesa