Piesa „Mamacita”, lansată de frații Velea, a devenit virală pe TikTok, YouTube și Instagram, unde refrenul este preluat în numeroase clipuri, reels-uri și stories. Versurile pe care le cântă Dominic și Akim Velea, copiii de 10 și 12 ani ai Antoniei și ai lui Alex Velea, vorbesc despre o fetiță pe care vor „s-o facă a lor” și s-o ducă în club. Viralizarea piesei în mediul online a dus la o dezbatere amplă în social media, dincolo de zona obișnuită a gusturilor muzicale. Tema a fost analizată și de experți, într-un articol publicat de Totul Despre Mame, iar specialista în parenting Urania Cremene spune, tranșant: „Să pui astfel de mesaje în gura unor copii este neadecvat. Punct. Nu pentru că muzica ar fi „diavolul”, ci pentru că le dăm copiilor un text pe care nu au instrumentele emoționale și cognitive să-l înțeleagă și să-l filtreze”.
„Hai, nu vă mai aprindeți, e doar un cântec. Și noi am crescut cu B.U.G. Mafia și Paraziții și n-am pățit nimic”, este mesajul din online al celor care nu văd nicio problemă în faptul că doi minori cântă „Mă duc în club, o iau la dans, îmi place că are haz/Mamă, ce fată nebună, pare că-mi face necaz/ O zic, pe bune, chiar îmi place de ea/ Dar nu mă las până nu o fac a mea/…Sângele îmi fierbe că e de latino vero/ Mamasita, que bonita, dame, dame tu cosita.” (in trad. „Mami, ce drăguță, dă-mi, dă-mi chestia ta micuță”).
Urania Cremene, în reacția publicată pe Facebook, spune că argumentul acesta („am crescut cu Paraziții și n-am pățit nimic” nu este valid când ne raportăm la generațiile actuale, mediul în care trăiesc și provocările cu care se confruntă. „Nu vorbesc din vârful unui turn de fildeș. Am ascultat de toate: de la rock și pop până la rap, trap și hip-hop, internațional și autohton. Am trecut prin versuri dure, misogine, violente, am vibrat la ele, le-am fredonat. Am ascultat de toate: de la rock și pop până la rap, trap și hip-hop internațional și autohton. Am trecut prin versuri dure, misogine, violente, am vibrat la ele, le-am fredonat”, spune Urania Cremene.
Însă, precizează ea, diferența este dată de momentul în care apare expunerea la acest gen de muzică și de vârsta sau capacitatea copiilor de „a integra” astfel de mesaje: „A fost o vreme pentru toate. Dar exact aici e problema: acum, copiii sunt puși să cânte ce noi abia reușeam să digerăm la 18-20 de ani. Când niște copii cântă «mă duc în club și-o s-o fac a mea», nu mai vorbim doar despre «gusturi muzicale». Aici vorbim despre neprotejarea copilăriei”, precizează ea.
De la consum ocazional, la expunere constantă
Urania Cremene analizează, în postarea sa, diferența de context pentru fiecare generație în parte. Mediul online, social media, în particular, amplifică impactul. Sunt diferențe clare între modul în care ajungea muzica la public în trecut și felul în care aceasta circulă acum.
„Să pui astfel de mesaje în gura unor copii este neadecvat. Punct. Nu pentru că muzica ar fi „diavolul”, nu pentru că suntem generația de părinți panicați, ci pentru că le dăm copiilor un text pe care nu au instrumentele emoționale și cognitive să-l înțeleagă și să-l filtreze (…) Noi nu aveam internet în buzunar. Nu aveam feed-uri care să ne repete același mesaj de 100 de ori pe zi. Nu aveam algoritmi care să ne împingă, non-stop, aceeași imagine despre relații, sex, putere, «valoare». Noi prindeam o piesă pe o casetă, o ascultam la un walkman obosit, eventual pe ascuns de părinți. Nu aveam videoclipul la un click distanță, nu trăiam cu el învârtindu-ni-se pe repeat pe TikTok, YouTube, Insta, în stories, în shorts și în Reels”.
Efectele se acumulează „încet, subtil, repetitiv”
Descriind modul în care copiii intră în contact cu mesaje similare celor din piesa „Mamacita”, Urania Cremene insistă asupra caracterului continuu al expunerii. „Copiii noștri, însă, trăiesc în altă lume. Ei nu doar «aud» versuri. Sunt scăldați în mesaje, non-stop. Sunt formați de ele. Încet, subtil, repetitiv. De aceea discuția nu mai poate rămâne la nivelul «am pățit noi ceva?». Mai corect ar fi să ne întrebăm: Ce se întâmplă cu un copil de 7, 8, 10 ani când, ani la rând, crește cu refrenul «o fac a mea» în fundal?”
Experta în parenting spune că efectele nu sunt vizibile imediat, dar se acumulează în timp, în felul în care copiii înțeleg relațiile, limitele și comportamentele: „Nu, nu o să i se întâmple ceva spectaculos de a doua zi. Nu se vede cu ochiul liber. Dar se adună în felul în care înțelege respectul în relații. Cum percepe limitele celuilalt. Ce crede că «e ok» să ceri sau să iei de la altă persoană. Ce i se pare «cool» sau «normal» în iubire, sex, relații de putere”.
„Nu putem controla internetul”
În finalul postării, Urania Cremene se delimitează de ideea de a interzice apariția unor astfel de piese, dar mută discuția în zona relației dintre părinte și copil, accentuând ideea de prezență a părintelui, ca un „filtru informațional” în viața celor mici. Este nevoie, spune ea, să contextualizăm și să îi ajutăm pe copii să înțeleagă și să îi ajutăm să știe cum se pot raporta la tot ceea ce aud sau văd în mediul online. „Rolul nostru nu este să-i creștem într-un glob de cristal, departe de orice formă de realitate. Rolul nostru este să fim filtru. Să fim traducători. Să punem context. Da, vor ajunge să asculte și muzică explicită. Așa cum am ascultat și noi. Dar avem două mari puteri. Puterea de a amâna momentul în care sunt expuși la anumite mesaje și puterea de a-i echipa, din timp, cu repere solide: ce este consimțământul, ce înseamnă limitele personale, cum arată o relație sănătoasă, cum arată lipsa de respect mascată în «glume» sau «versuri tari»”.
„Să rămânem în playlist-ul lor interior”
Dincolo de toate limitele pe care le putem impune, Urania Cremene propune să revenim la regula de bază din parenting: să le fim exemplu copiilor noștri. „Copiii nu ne ascultă mereu când le spunem «spală-te pe dinți» sau «închide telefonul». Dar ne ascultă fără să vrem, în fiecare secundă, când ne aud cum vorbim între noi în cuplu. Copiii văd ce comentarii facem la un film sau la un clip și ne observă cum judecăm sau respectăm pe cineva mai vulnerabil”, spune ea.
Educația (nu doar muzicală, ci și socială) este legată de exemplele pe care le furnizăm copiilor în viața de zi cu zi și de prezența constantă (și reală) a adultului: „Acolo începe, de fapt, educația: în felul în care trăim, nu doar în ce le predicăm. (…) Important este să rămânem în playlist-ul lor interior ca voce de încredere: să fim acolo, să întrebăm, să ascultăm, să nu-i umilim pentru ce le place, dar nici să nu ridicăm din umeri și să zicem «lasă, că e doar un cântec. E ok». Nu e.”
