Mic fiind, n-am avut mai deloc contact cu tatăl meu, prin decizia voită a mamei, iar asta m-a făcut să cred că ceea ce trăiesc e normal. Aveam și exemple de „așa nu” în jur. În comunitatea de la țară unde am trăit, erau tați agresivi verbal sau fizic, duri sau fără strop de empatie pentru copiii lor. Așa că mereu am crezut că e mai bine așa, fără. N-am nicio amintire din copilărie în care tata să mă ajute, să mă sprijine sau chiar să mă certe. Ori să fie prezent la ziua mea de naștere, să mă țină de mână la deschiderea anului școlar. Și asta chiar dacă, fizic, era doar la câțiva kilometri distanță. Am învățat să mă bărbieresc singur și am suportat tot singur râsetele celor din jur când nu mi-a ieșit bine. Când am crescut, nu am împărțit niciun șpriț cu el și nici dezamăgirea vreunei iubiri. Toate aceste situații mi-au lăsat un gol imens – o traumă pe care aveam să o înțeleg abia atunci când și eu am devenit tată.
Ca o scurtă trecere în revistă, tata, căruia îi spuneam „dumneavoastră” când ne întâlneam, era și nu era în viața mea. Apărea pentru câteva minute, apoi dispărea pentru câteva luni sau ani și lăsa în urma lui o mare perdea de confuzie și câteva sute de lei compensație, dacă avea. Nu ne vizitam, deși la țară el venea des la casa lui părintească, care era – culmea! – la câteva case distanță de a mea. Ne vedeam dacă se nimerea și de fiecare dată era o senzație ciudată. Nu știam ce vrea de la mine, știam doar că e tata și că ar trebui să îi dau bună ziua, așa cum am fost învățat acasă. Am încă vie această imagine cu el care stă la volanul unei Skoda vechi și zâmbește spre mine ușor ștrengărește, dar fără să facă vreun efort să se dea jos, ori să mă ia în brațe ori… să ceva. N-am auzit niciodată să îmi spună „fiule”, nici „dragă Victor”. Cam așa interacționam cu el la vârste fragede și aproape de fiecare dată încremeneam, căci nu știam cum să reacționez.
Mama a fost extrem de protectoare cu mine, la fel și bunica mea, iar el nu aprecia asta. Mereu dădea vina pe ele pentru situația în care s-a ajuns. Când lucrurile deveneau tensionate între adulți, în cadrul întâlnirilor ad-hoc, mama sau bunica mă trageau deoparte să nu vorbesc cu el, în timp ce el încerca să arate unui copil că „Uite cum mama și bunica sunt de vină”. Apoi, încă o dată, dispărea fără măcar un „La revedere”. O bună perioadă de timp am știut de la mama că tata a plecat când eu aveam vreo doi ani și nu s-a mai întors. Când am crescut, mama mi-a spus adevărul ei dureros, cum că tata a ales altă femeie. Pe la 18 ani, am ieșit cu el la un suc. Cred că a fost dorința lui să mă vadă, poate pentru prima dată declarată expres, atunci când am devenit major. Interacțiunea a fost în aceeași notă ciudată: mi-a spus atunci versiunea lui de poveste: că bunica s-a băgat între el și mama, iar pentru el a fost prea mult și a plecat.
Mama a încercat să fie și mamă și tată, dar nu i-a ieșit pe nicio parte. A fost indisponibilă emoțional și asta a lăsat un alt mare gol în sufletul meu. În toată această confuzie în care am trăit, mereu mi-am spus – instinctiv, fără nicio bază reală – că eu nu o să vreau să devin tată vreodată. De ce să duc mai departe o povară așa cum am văzut acasă? Aveam impresia că e rău dacă devin tată și că viitorul meu copil va trăi ce am trăit eu. Soarta, însă, a avut alte planuri cu mine. M-a pus fix în această postură.
Ce efecte produce lipsa tatălui din viața unui copil
Ca să înțeleg mai bine de ce îmi era atât de frică să devin tată, am stat de vorbă cu Corina Dobre, psiholog și psihoterapeut cognitiv-comportamental, cu formare în psihoterapia traumei. Ea mi-a spus că absența tatălui nu e sentință în sine. Nu toți copiii o trăiesc la fel, ci „depinde foarte mult de adulții disponibili din viața copilului, cum sunt atenți și prezenți în ceea ce privește nevoile lui”. Cum experiența mea de creștere a fost una mai mult solitară, n-am interpretat lipsa tatălui ca pe un abandon, ci ca un gol sau ca o confuzie. Astfel că am avut uneori convingerea că e vina mea pentru situația în care tata, mama și cu mine ne aflam.
„Dacă experiența repetată a fost una de respingere, impredictibilitate sau abandon, copilul poate construi convingeri despre sine precum ≪Nu contez≫, ≪Nu sunt suficient≫ sau ≪Oamenii pe care îi iubesc pleacă≫. La maturitate, acestea se pot vedea în relații: dificultatea de a avea încredere, hipervigilență la semne de respingere, nevoie intensă de reasigurare sau, la polul opus, autosuficiență și evitarea vulnerabilității”, explică psiholoaga.
La maturitate, în cazul meu, autosuficiența și evitarea vulnerabilității m-au determinat să nu am o imagine concretă a ceea ce ar fi putut să fie tata. Nici când eram mic nu puteam să îmi formez o imagine ideală sau idealizată. El pur și simplu exista undeva, fără să fie tangibil mie și să producă efecte – sau așa credeam. Atunci îmi era extrem de indiferent, pentru că pur și simplu nu exista în viața mea, iar odată ce am devenit adult toată această confuzie a devenit furie. „Uneori ≪tata≫ devine mai degrabă o reprezentare, un ideal imaginat, decât amintirea unei relații reale. Poate conține dor, furie, idealizare, dezamăgire, întrebarea ≪Cum ar fi fost dacă…?”≫ Tatăl imaginar nu dezamăgește”, menționează Corina Dobre. Pe de altă parte, spune ea, este greu să înțelegi o relație atunci când ea a fost extrem de superficială. „Ce ai avut nevoie de la tata și nu ai primit? Ce ai primit și cum s-a simțit? Și ce ai ajuns să crezi despre tine din această experiență? Sunt întrebări care deschid discuții complicate, pentru că durerea nu răspunde numai la experiența de a nu fi avut un tată prezent, ci ce a învățat copilul că spune asta despre el: ≪Nu m-am simțit ales≫, ≪Nu am fost protejat≫, ≪Nu a fost curios despre mine≫, ≪N-am avut unde să mă duc cu frica mea≫”, spune Corina Dobre.
Ce face un copil când nu are un model masculin acasă? Caută în altă parte
Tata a rămas mereu un personaj impredictibil. Într-o altă interacțiune mai lungă pe care am avut-o când am plecat la facultate, s-a oferit să mă ducă la cămin, ca să îmi iau camera în primire. Pe drum spre București povestea nimicuri – despre trafic și ce probleme financiare mai are el, un laitmotiv al discuțiilor noastre rare -, fără să aibă măcar curiozitatea să știe ce simt vizavi de acest pas uriaș din viața mea. A scos, totuși, un „Sunt mândru de tine”, dar a fost foarte străin și nefamiliar să aud cuvintele astea, mai ales de la el. La cămin, m-a condus până la camera mea, a inspectat puțin și a zis că trebuie să se întoarcă acasă. Am simțit cum picioarele îmi devin grele și vocea mi se stinge, l-am salutat și am rămas iarăși singur – fără să conștientizez, mă părăsea iarăși fără nicio explicație.
Apropo de această situație, Corina Dobre explică cum cercetările asupra relațiilor tată-copil arată că rolul tatălui este unul esențial în dezvoltarea socio-emoțională, cognitivă și relațională a copiilor. „Dar firul roșu al acestor studii este legat de cum își construiesc tații relația cu copiii lor: despre căldura, sensibilitatea, joaca, stimularea, ghidarea, disponibilitatea lor”, zice specialista. Pentru mine, toate acestea au lipsit cu desăvârșire. Indiferent de vârsta la care interacționam cu el sau de situația în care mă aflam cu el, știam că nu e deloc prezent. Astfel că am ajuns să caut modele în jur – să caut un tată în orice bărbat s-ar fi potrivit cu ceea ce știu eu despre acest rol. Știu că îmi luasem ca model băieții mai mari din liceu de care încercam să mă atașez forțat prin a le intra în grații cu diverse servicii ori intrând pur și simplu în grupurile lor. Unora chiar le-am spus „tata” – „tata Teo” și „tata Vlad” au fost doi dintre tații-adolescenți pe care i-am urmat și care m-au ținut sub aripile lor protectoare, atâta cât au înțeles. Cu ei am învățat să joc baschet, să stau la bere și să ies la club. Trăiam practic cu ei relații paralele de tată-fiu, fără să știu că doar îl căutam pe tata.
„Un bunic, un unchi, un profesor, un antrenor sau un prieten apropiat al familiei pot deveni o relație foarte importantă. Iar pentru un copil, mai ales pentru un băiat, poate fi valoros să aibă și bărbați de care să se simtă apropiat și prin care să descopere că masculinitatea poate include grijă, tandrețe, responsabilitate, limite, vulnerabilitate și respect. Dar n-aș vorbi despre acești oameni ca despre niște ≪înlocuitori de tată≫. Sunt relații semnificative în sine”, punctează Corina Dobre.
Ce poate face mama când tatăl e absent
Psiholoaga spune că, în astfel de situații, e important ca mama să ofere ceea ce orice copil are nevoie să primească de la adultul care îl îngrijește: predictibilitate, afecțiune, limite, disponibilitate emoțională și sentimentul că problemele adulților nu sunt responsabilitatea lui. Este important să vorbească despre absența tatălui într-un mod adevărat, dar potrivit vârstei copilului. Nu este nevoie nici să idealizeze tatăl absent, nici să îl demonizeze. „Copilul nu ar trebui să aleagă tabere, să fie transformat în confident sau făcut responsabil pentru durerea mamei. ≪Tatăl tău este un om îngrozitor≫ îl pune într-o poziție imposibilă; dar și ≪Tatăl tău te iubește foarte mult≫ poate deveni confuz dacă experiența copilului este că acesta nu îl caută niciodată. Uneori, o formulare mult mai sănătoasă este: ≪Nu știu de ce tata nu reușește să fie mai prezent. Știu însă că nu este din cauza ta≫ Și, poate cel mai important: să îi permită copilului să aibă propriile sentimente față de tată, inclusiv iubire, dor, furie sau dezamăgire, fără să trebuiască să protejeze emoțional niciunul dintre părinți”.
După ce s-a născut fiul meu, am mers la terapie. Și l-am anunțat pe tata că fac asta
După nașterea fiului meu Anton, care are trei ani și jumătate acum, tata a încercat să fie mai prezent în viața mea. Nu fizic, ci prin mesaje pe Whatsapp în care îmi explica ce și cum ar trebui să fac acest rol de tată – sic!. Cu fiecare astfel de conversație virtuală nu înțelegeam ce vrea de fapt de la mine, iar totul mi se părea nefiresc și dezarmant, încă o dată și încă o dată. Treptat, pe măsură ce am luat în primire propriul meu rol de tată, au ieșit la iveală tot felul de sentimente și emoții adânc îngropate în mine. Am văzut prin ochii mei că să fii tată înseamnă pur și simplu să fii prezent, să vrei să oferi grijă și dragoste și să te bucuri de copilul tău chiar și cu stres, lipsuri ori nevoi.
Emoțiile despre care vorbeam erau, de fapt, emoțiile copilului meu interior rănit. Eu de ce nu am primit? Eu de ce nu am fost iubit? De ce tata nu m-a vrut? Au fost întrebări dureroase pentru mine care nu au primit răspunsuri imediat, ci doar au acumulat mai multă furie, stări de anxietate și neliniște. Ca să nu mai simt gol și confuzie, am decis să merg la terapie. În prima mea sesiune, am plâns în hohote și mi-am dat seama ce răni dureroase port cu mine de ani de zile. Am decis că vreau să le vindec ca să opresc trauma la mine, ca Anton să simtă cu adevărat ce este un tată. Dar am făcut-o și pentru copilul meu interior care încă are nevoie la rândul lui de alinare.
I-am povestit lui tata că trec prin acest proces, printr-o serie de mesaje pe Whatsapp. A fost vehement – ca și cum chiar și-ar putea însuși această postură în fața mea – și m-a sfătuit să nu mai fac terapie pentru că e doar o joacă cu emoțiile și sentimentele mele. Când i-am spus că eram mic și aveam nevoie de tata, mi-a replicat scurt: „Copilăria ta s-a terminat. Chiar dacă a fost cum nu ți-ai dorit-o tu”. Ăsta a fost momentul când am făcut declic. Am realizat într-o fracțiune de secundă lipsa lui de asumare, iar asta m-a eliberat. Am realizat că suntem doar doi indivizi care împărțim același nume, dar pentru care relația tată-fiu are înțelesuri diferite. Din acel moment, „tata” a devenit doar un cuvânt gol, la fel cum el m-a lăsat pe interior de atât de multe ori.
„Scopul terapiei nu este neapărat ≪să îl ierți pe tata≫. Mi se pare mult mai important ca fiecare să poată înțelege ce i s-a întâmplat, să se desprindă de concluziile dureroase pe care le-a tras despre sine, relații sau lume legat de absența tatălui, și să capete mai multă libertate în felul în care își trăiește prezentul și se trăiește pe sine”, ține să precizeze psihoterapeuta. Tot ea spune că un om nu este condamnat să reproducă ceea ce a trăit. „Poate construi conștient un alt fel de paternitate și face asta când învață despre el, despre vulnerabilități dar și despre resursele pe care le are, când observă, discută, se informează cum funcționează alte familii, când alege să meargă la terapie sau pur și simplu este autentic curios și dispus să fie atent la copilul real din fața lui”.
Nu contează cum am crescut. Pot alege ce fel de tată vreau să fiu
Să ai un copil e o situație de viață grea pentru care nu te pregătește nimeni. Înveți despre tine o mulțime de lucruri. Dar să fii cu adevărat tată e o alegere, precum și o dorință absolut naturală de a avea grijă și de a oferi iubire. Chiar dacă n-am simțit iubire paternă copil fiind, când m-am văzut în această postură am simțit că știu să o fac și că pot să ofer, chiar și din puținul acela pe care îl am. Mi-am dorit să fiu prezent, să văd cum Anton crește și se dezvoltă, cum legăm o relație. Mi se umple sufletul de bucurie când știu că am devenit cineva important în viața copilului meu, iar asta mi-o confirmă și el aproape zilnic. „Un tată suficient de bun nu este cel care nu greșește, este însă cel care rămâne în relație: este curios despre cine este cu adevărat copilul lui, răspunde, își asumă responsabilitatea, pune limite, repară când greșește și poate continua să învețe”, menționează Corina. „Întrebarea care merită răspuns este ≪Ce fel de tată vreau eu să fiu?≫ – o identitate construită în jurul propriilor valori”, mai spune psiholoaga.
În final, ea subliniază o idee care poate conta pentru oricine a trecut prin copilăria fără un tată: „Pentru dezvoltarea copilului nu contează doar cine este prezent în fotografie, ci cât de disponibil este în relație”. Eu am înțeles că e atât de simplu să fii tată: trebuie doar să vrei să fii – prezent, atent, disponibil, dornic, grijuliu, iubitor. Și poate că asta e cea mai importantă lecție pe care experiența mea fără un tată mi-a oferit-o: că, indiferent de circumstanțele în care ai crescut, poți alege ce fel de tată devii.
