Nu îmi aduc aminte cu exactitate când s-a instalat acea senzație ciudată. Era un mix de prea plin, de epuizare, gânduri de tot felul și sentimentul că nimic din ce fac în noua postură de tată nu e bun sau suficient. Făceam absolut totul pe pilot automat – de la îngrijirea copilului, până la grija față de mine, responsabilitățile de la job și cele de cuplu. Pur și simplu nu mai obțineam niciun strop de plăcere din ce făceam și din ce eram – mă cufundasem total într-o mare atât de învolburată a gândurilor și a epuizării încât nu am mai știut ce simt. Urma să aflu că am căzut.
Primele săptămâni după nașterea copilului meu au venit, cum e normal, cu nopți în care somnul era fragmentat și cu sentimentul că trebuia să știu ce fac, chiar dacă nimeni nu mă învățase. Experiența mea de viață fără un tată prezent emoțional și fizic mi-a dat de înțeles că aș avea nevoie de un ghid, de un fel de ajutor. Odată cu creșterea copilulul, însă, am realizat că am pur și simplu această capacitate în mine. Dar rolul de părinte m-a făcut fericit și obosit, și speriat și foarte, foarte iritat și confuz vizavi de propria persoană și propriile sentimente.
Am funcționat pe pilot automat fără să știu de fapt ce simt
Îmi iubeam copilul care tocmai îmi intrase în viață, dar simțeam și greutatea noului rol, pentru care nu existase o perioadă de acomodare. Așa că am continuat să merg pe pilot automat. Îmi amintesc cum nopțile mele de tată erau, practic, doar o zi nesfârșită de temeri, în care soarele apunea fără să îl văd, în care plânsetele copilului îmi aplificau toate simțurile și în care lăuzia partenerei mele m-a făcut să mă îndoiesc de ceea ce simțeam vizavi de cuplul nostru.
Pilotul ăsta automat despre care vorbeam era, de fapt, un prim efect al epuizării mele fizice, dar mai ales mintale – survival mode-ul în care eram deja. N-am simțit stări puternice de depresie, de cădere adâncă, dar am simțit repede că nu mai pot. Mă simțeam trist și singur, chiar dacă eram într-o relație, mă simțeam incapabil, deși mi-am demonstrat singur că pot să fiu tată, și, peste toate, nu aveam curajul să verbalizez efectiv că am nevoie de sprijin. Așa că am ales calea ușoară: să mă detașez de mine prin tot felul de distrageri – de la doom scrolling până la nevoia de a găsi ceva de făcut pentru care să plec din casă.
A urmat apoi o perioadă în care am pus totul pe seama oboselii firești. Aveam impresia că acesta este prețul pe care trebuie să-l plătească orice părinte și că rolul meu era să continui. Să rezolv, să aduc bani, să fiu prezent și să nu arăt că uneori mă simțeam depășit. În tot acest timp am căzut mai mult și mai mult, iar o bună perioadă de timp am rămas așa.
Trebuie să vorbim despre sănătatea mintală a unui tată
Despre sănătatea psihică a unui bărbat pus în postura de tată nu se vorbește prea de des. Firesc, în jurul unui nou-născut, oamenii întreabă dacă mama și bebelușul sunt bine. Tatăl rămâne, de multe ori, cel despre care se presupune că se va descurca.
Totuși de unde pornește această percepție? „Cred că, în primul rând, pentru că încă ne este destul de greu să asociem ideea de tată cu vulnerabilitatea”, spune Adrian David, psiholog clinician și psihoterapeut, specializat în lucrul cu anxietatea, depresia și dificultățile relaționale.
Chiar dacă în prezent discuțiile despre sănătatea mintală sunt mult mai active, „când vine vorba despre bărbați, persistă imaginea bărbatului care trebuie să reziste, să rezolve, să țină lucrurile sub control și să nu se plângă prea mult. Iar odată cu apariția unui copil, presiunea aceasta poate deveni și mai mare. Tatăl este întrebat dacă se descurcă familia, dacă sunt bani, dacă mama și copilul sunt bine, dar mult mai rar este întrebat, pur și simplu, dacă el este bine”, explică Adrian.
Depresia postnatală este asociată aproape întotdeauna cu mama, atât în discursul public, cât și în statisticile și programele de sănătate. Tații apar mult mai rar în aceste evidențe, iar în România dimensiunea fenomenului este greu de măsurat, chiar spre deloc. Totuși, într-o informare a Ministerul Sănătății despre depresia postpartum apare o mențiune: unul din zece tați suferă de depresie în primul an după nașterea copilului. Pe de altă parte, una din cinci mame din țara noastră se confruntă cu depresia postpartum. Aproape 20%, față de 9,3%, cât e media europeană, arată aceeași sursă.
Studiile internaționale oferă estimări diferite. Un studiu realizat pe aproape 11.000 de tați din Franța a găsit, la două luni după naștere, o prevalență a depresiei cuprinse între 4,5% și 5,7%, în funcție de folosirea concediului paternal.
Cum arată depresia la un tată: „Un om care devine tot mai absent din propria viață”
Totuși, cum arată depresia și epuizarea la un bărbat care a devenit tată? Ce simte și ce face mai exact? Eu unul mi-am exprimat aceste trăiri prin detașare și izbucniri puternice ale unor emoții pe care nu reușeam să le mai conțin, de la furie la neputință față de mine și de partenera mea, până la o oarecare percepție că eu nu mai sunt eu – simptome diferite față de cum știam că arată depresia.
Acest detaliu important este confirmat și de psiholog, care spune că „tocmai de aceea depresia la bărbați poate trece uneori neobservată”.
„Nu vedem întotdeauna un om trist, retras, care spune că nu mai poate. Mai degrabă vedem iritabilitate, nervozitate, izbucniri, muncă excesivă, izolare, consum mai mare de alcool, refugiu în telefon, jocuri sau alte activități prin care omul încearcă să nu mai simtă ceea ce trăiește. Poate apărea senzația permanentă de oboseală, pierderea plăcerii, dificultatea de concentrare, insomnia sau sentimentul că nimic din ceea ce face nu este suficient. Uneori depresia unui bărbat arată mai degrabă ca un om care devine tot mai absent din propria viață decât ca imaginea clasică pe care o avem despre depresie”, punctează psihologul.
Ce declanșează depresia și epuizarea la tați
Oboseala face parte din viața părinților, mai ales în primele luni. Am simțit efectele nopților întrerupte, programul imprevizibil și atenția permanentă cerută de copil care au consumat nu doar resursele mele, ci și resursele mamei. Am luat-o ca pe o perioadă dificilă, nu ca pe un început de depresie. Însă depresia sau epuizarea au avut la rândul lor factori declanșatori de care nu am fost conștient în acele momente intense și care s-au adeverit ulterior.
„Somnul se schimbă radical, rutina dispare, responsabilitățile cresc, relația de cuplu se modifică, timpul personal se reduce foarte mult și apare sentimentul că trebuie să te adaptezi imediat unui rol pentru care, de fapt, nimeni nu este complet pregătit. Dacă peste toate acestea există probleme financiare, conflicte în cuplu, lipsa sprijinului familiei, dificultăți ale copilului sau o predispoziție anterioară la anxietate ori depresie, riscul crește”, arată Adrian David.
„Uneori problema este tocmai faptul că bărbatul simte că nu are voie să spună că îi este greu într-un moment în care se presupune că ar trebui să fie fericit”, mai spune el.
Presiunea de a fi „stâlpul familiei”
După nașterea copilului, am simțit cum relația mea de cuplu s-a modificat radical pentru că nu mai funcționa după regulile de dinainte. Timpul petrecut împreună era, de fapt, separat, sexul a căpătat o altfel de dorință, iar tot ceea ce însemnam ca bărbat era doar acțiunea în jurul îngrijirii copilului.
„Unii bărbați ajung să simtă că au rămas undeva la marginea acestei relații foarte intense. În același timp, relația de cuplu pe care o cunoșteau nu mai există exact în aceeași formă, libertatea lor se schimbă, sexualitatea se schimbă, programul se schimbă, iar identitatea lor trebuie să facă loc unei identități noi, aceea de tată. Pentru unii este un proces firesc, pentru alții este mult mai dificil”, explică Adrian David ce înseamnă, de fapt, această transformare.
Deveneam tată cu acte în regulă, responsabil întâi de copil și abia apoi de mine, dar și cu un set nou de sentimente – iar tot acest proces mă făcea să nu mai știu cine sunt.
„Cred că ajută să înțelegem că a deveni tată nu este doar un eveniment fericit, ci și o transformare psihologică serioasă, iar orice transformare presupune și o perioadă în care nu mai ești exact omul care ai fost, dar încă nu știi foarte bine cine vei deveni”, arată Adrian.
Am continuat să funcționez pe același pilot automat și am devenit conștient că trebuie, într-un fel sau altul, să devin stâlpul familiei. Dar nu prin a-mi arăta emoțiile și disponibilitatea, ci prin susținerea familiei și prin protecția ei, așa cum am învățat de mic. „După apariția unui copil, acest mesaj se poate transforma într-o presiune enormă: trebuie să câștig suficient, trebuie să fiu un partener bun, trebuie să fiu un tată bun, trebuie să rezolv problemele și, pe deasupra, trebuie să par că mă descurc”, menționează Adrian David.
Numai că mi-am dat seama rapid că nu o să îmi iasă acest plan. Au urmat luni de zile în care m-am chinuit eu pe mine în încercarea de a produce mai mult, de a fi prezent, de a fi protector, fără să arăt și să realizez că eram obosit și dezorientat. N-am cerut ajutor, ci doar am continuat să găsesc soluții pentru familie, mai puțin pentru mine.
„Dar problema nu e responsabilitatea în sine, ci ideea că responsabilitatea exclude vulnerabilitatea. Poți fi un om pe care familia se bazează și, în același timp, să ai momente în care ești obosit, speriat sau depășit”, mai spune psihologul Adrian David.
Îți recomandăm cartea Editurii ZYX „Cum e să fii tată”, despre experiența de a fi tată în România astăzi. Cartea cuprinde 13 mărturii ale unor bărbați care au ales să vorbească sincer despre una dintre cele mai transformatoare experiențe ale vieții lor: aceea de a fi tată.
Psiholog: „Să ceri ajutor atunci când nu mai poți este o formă de responsabilitate, nu un eșec al masculinității”
Mi-a fost foarte dificil să spun că am nevoie de ajutor. M-am deschis extrem de greu față de familie și față de cei câțiva prieteni apropiați care știau prin ce trec. A fost ceva normal pentru mine să nu cer ajutor, pentru că am crescut în ideea lui „trebuie să poți”, iar noua postură de tată m-a făcut mai mult să mă compătimesc în fața celorlalți decât să recunosc că eram epuizat de-a dreptul.
„Dacă ai învățat de mic că trebuie să te descurci singur, că «bărbații nu plâng», că frica trebuie ascunsă și că a cere ajutor înseamnă slăbiciune, nu abandonezi toate aceste mesaje doar pentru că ai devenit adult. Le porți cu tine și, de multe ori, nici măcar nu îți dai seama cât de mult îți influențează comportamentul. În cabinet întâlnesc uneori bărbați care au putut suporta luni sau chiar ani de suferință înainte să spună cuiva că nu mai sunt bine”, arată Adrian.
În fața neputinței, Adrian David ține să sublinieze un obiectiv ignorat de înșiși tații aflați în dificultate: una dintre schimbările necesare este tocmai definiția puterii. Să ceri ajutor atunci când nu mai poți singur este o formă de responsabilitate, nu un eșec al masculinității.
Partenera trebuie să observe suferința fără să o judece
Deși am spus ce simt – chiar și cu jumătate de gură – stările de epuizare au continuat. Fără să văd limpede, ajunsesem să îmi vărs nervii ori neîmplinirile tocmai pe cei pe care trebuia să îi feresc de aceste probleme – pe parteneră și pe copil.
Am intrat în acel cerc vicios în care eu și partenera mea ne criticam pe rând sau deveneam insuficienți unul pentru altul. În acest fel, am ajuns să fiu tot mai distant în cuplu pentru luni de zile, iar copilul meu să simtă lipsa prezenței emoționale a tatălui. „Tocmai de aceea sănătatea psihică a tatălui nu este o problemă individuală, ci ține de sănătatea întregii familii”, menționează Adrian.
În această perioadă critică a relației noastre, partenera mea a încercat să mă susțină cu resursele pe care le avea și să mă încurajeze să merg la terapie. Mai ales că pe lângă stările conflictuale pe care le simțeam s-au așezat și alte sentimente de neîmplinire asociate cu lipsa tatălui meu din viața mea de copil.
Adrian David spune că partenera unui tată aflat vizibil în dificultate ar trebui să vadă ce se află dincolo de iritabilitate, de retragere sau de tăcere și să deschidă conversația fără reproș, prin întrebări de genul: „Te văd că îți este greu în ultima vreme. Ce se întâmplă cu tine?”.
„Uneori simplul fapt că cineva observă suferința fără să o judece poate conta foarte mult. În același timp, sprijinul partenerei nu înseamnă că ea trebuie să devină terapeutul lui sau să suporte orice comportament. Poate să îl încurajeze să vorbească, să ceară ajutor specializat și să îi transmită că dificultatea prin care trece nu îl face mai puțin tată sau mai puțin bărbat”, completează el.
Unde cere ajutor un tată aflat în dificultate
Cu acest bagaj emoțional imens și intens pe care îl simțeam, terapia a trebuit să își facă loc natural în viața mea. Sesiunile mele de terapie au abordat problemele mele de cuplu și deslușirea stărilor pe care le simțeam, precum și înțelegerea sentimentelor nou izvorâte despre lipsa tatălui din viața mea. Procesul ăsta continuă și în prezent și mă ajută să înțeleg mai bine ce simt, fără să vărs frici și neputință pe cei pe care îi iubesc.
A fost important să spun – adică să vorbesc pur și simplu, fără vreo teamă de judecată – că am nevoie de ajutor și să accept asta. Însă poate pentru mulți alți bărbați acest pas poate fi greu de văzut sau de conștientizat.
Ajutorul nu trebuie amânat până când situația devine insuportabilă. Obiectiv vorbind, retragerea prelungită, pierderea interesului pentru activitățile tale obișnuite, consumul crescut de alcool, izbucnirile greu de controlat, incapacitatea de a funcționa și senzația că nu mai există nicio ieșire sunt motive pentru a cere sprijin.
Motive pentru care partenerele, soțiile, familia ori cei apropiați unui tată care simte că nu mai poate ar trebui să vadă în declarațiile următoare ale psihologului Adrian David un punct de pornire, dacă nu un semnal de alarmă care trebuie tratat cu seriozitate.
„Un prim pas poate fi o discuție cu un psiholog sau cu un psihoterapeut, iar atunci când simptomele sunt intense, persistă sau afectează serios funcționarea de zi cu zi este importantă și o evaluare psihiatrică. Se poate adresa și medicului de familie, care îl poate orienta mai departe. Nu trebuie să aștepte până când situația devine insuportabilă pentru a cere ajutor. Iar dacă apar gânduri de suicid, sentimentul că nu mai există nicio ieșire sau riscul de a-și face rău, vorbim despre o urgență și este nevoie de ajutor imediat, inclusiv prin serviciile de urgență”.

Foarte important de reținut este și faptul că un tată care trece prin depresie sau epuizare nu este, prin această suferință, un părinte slab. „Un copil nu are nevoie de un tată invulnerabil și nici de unul care poate duce orice fără să se clatine. Are nevoie de un tată suficient de prezent și suficient de sănătos încât să poată construi o relație cu el”, mai zice Adrian David.
Cel mai responsabil lucru pe care poți să îl faci ca tată
Mult timp am crezut că rolul meu este să rămân în picioare indiferent cât de greu îmi este. În prezent înțeleg că responsabilitatea poate însemna și să recunosc atunci când nu mai pot. „Uneori, tocmai recunoașterea faptului că nu mai poți singur este începutul revenirii. Să spui «Nu sunt bine și am nevoie de ajutor» nu te face un părinte mai slab. Dimpotrivă, poate fi unul dintre cele mai responsabile lucruri pe care le faci pentru tine, pentru copilul tău și pentru familia ta”, încheie Adrian David.
















