Țara arde, rețelele de socializare clocotesc din nou. De data aceasta, lumea s-a aprins de la o propunere recentă a Consiliului Național al Elevilor, de a se permite acces în școală pe aceeași ușă pentru toată lumea. Părerile sunt vehemente, mai mult sau mai puțin argumentate. E multă patimă și ură în comentariile din online, multă lamentare în jurul ideii că „învățământul nu mai e ce-a fost”. Dar totuși, chiar ne împiedicăm de o ușă?
Consiliul Național al Elevilor e pus pe fapte mari. Mă rog, e pus pe schimbare, că acesta este rostul său: să aducă în atenția publicului cerințele învățăceilor zilelor noastre. Ultima idee cu care reprezentanții organizației și-au dat foc la valiză a fost desființarea intrărilor separate pentru profesori și elevi în școli. Personal, îi aplaud și susțin din toată inima. Când eram profesor, mă lăsau rece o serie de reguli și metehne învechite.
Am fost genul de profesor care intra pe la elevi
Până în 2019 am lucrat în învățământ, atât la stat, cât și la privat. Le-am văzut și le-am auzit pe toate. Am încercat mereu să aduc o schimbare în bine în pătrățica mea, uneori mi s-a spus că am făcut treabă bună, alteori mi-am luat-o peste nas, chiar de la colegii mei.
Chestiunea aceasta cu intrarea profesorilor și intrarea elevilor mi s-a părut dintotdeauna o inepție. Până la urmă, e doar o ușă de acces! Nu-i de aur, nu-i sfințită, nu-mi asigură mai mult respect, nu devin nici mai frumoasă și nici mai deșteaptă dacă îi apăs clanța, nu mă duce în vreun portal magic. E o ușă, oameni buni, adică o cale de acces într-o încăpere.Sunt profesor? Bravo mie! Am învățat, mi-am tocit coatele la școală, am dat examen de titularizare, grade didactice, dar asta a fost alegerea mea, nu trebuie să-mi facă nimeni vreo statuie pentru asta și nici intrare separată.
În fine, am fost genul de profesor care intra pe la elevi și, mai mult, pentru că aveam cheie, le dădeam elevilor voie să intre pe la profesori, ca să nu mai ocolească gardul lung al școlii după ce se duceau să-și ia covrigi. Mi s-a spus că nu e bine, că le dau nas, dar am făcut-o în continuare. De ce? Pentru că nu mă convingea nicio explicație și pentru că școala e compusă din doi actori cu drepturi egale: profesorii și elevii. Nicio categorie n-ar putea exista fără cealaltă.
„Suntem categorii sociale diferite”. Zău?
Imediat după propunerea ca sfânta ușă a profesorilor să fie desființată, evident că au apărut și reacțiile. Una dintre ele m-a frapat în mod deosebit. Zice o profesoară de la un liceu din București așa: „Este o formă de uzurpare a imaginii cadrului didactic. În primul rând, suntem categorii sociale diferite”.
Nu știu exact ce predă domnia sa, dar, probabil că furia a luat-o înaintea rațiunii și a uitat conotația acestei expresii. Nu, doamnă, nu suntem din categorii sociale diferite, nici din lumi paralele. Cât despre uzurpare, nu știu ce să zic ca să nu sune aiurea. Cum și-ar putea însuși în mod fraudulos elevii imaginea profesorilor folosind intrarea lor specială? Le fură știința din cap? Le iau gradele didactice și le pun breloc la ghiozdan? Le mănâncă norma de hrană? Cum se pătează imaginea profesorilor care folosesc aceeași ușă cu elevii lor?
Dacă elevii și profesorii călătoresc spre școală cu transportul în comun nu urcă și coboară pe aceeași ușă? Dacă intră la magazinul din proximitate pentru ceva de mâncare nu folosesc aceeași ușă? Dacă merg la o librărie (Doamne, ajută!) nu deschid aceeași ușă?
Buba e alta. E veche și tot sângerează
Accesul pe uși separare nu este adevărata problemă! E ceva putred aici de decenii și nimeni n-are curaj să rupă mâța în două (la figurat zic, cine știe cine mai citește și sesizează protecția animalelor!)
Respectul și, mai exact, pierderea lui, reprezintă adevărata problemă. Profesorii se tem că, dacă vor intra pe uși separate, li s-ar lua și ultima fărâmă de putere, după ce n-au mai putut să exmatriculeze, să trimită elevi la școala de corecție, după ce au fost filmați și crucificați când au bătut un copil sau l-au umilit în fața clasei.
Nu, dragi profesori, elevii nu vă respectă dacă sunteți autoritari, duri, dacă vin la școală cu frica în sân. Elevii să respectă atunci când le sădiți în inimi bucuria de a veni la școală, de a învăța, de a-și depăși mult-dezbătuta condiția socială prin educație. Dacă veți face asta, vă vor deschide ei ușa cu drag, să vor saluta cu respect, vă vor căuta după terminarea școlii să vă întrebe de sănătate.
Când lucram la privat, nu doar că intram cu elevii pe aceeași ușă, dar mâncam cu ei în pauza mare, îmi spuneau pe nume și ne sunam în vacanțe că ni se făcea dor unii de alții. Când lucram la stat, făceam la fel, dar cu câțiva ochi în ceafă.
Ce vă costă să renunțați la „sfânta ușă a profesorilor”, la „respectabila catedră” de la care dictați informații ce trebuie tocite, la „scara profesorilor” pe care n-au ce să caute elevii: Școala este locul pe care îl împărțiți cu elevii voștri, e ca o a doua casă pentru fiecare dintre voi. De ce nu vă străduiți mai mult să-i faceți să se simtă în largul lor, prețuiți și respectați?
- CITEȘTE ȘI: Frica, prima lecție la școală. Frica de a te mișca în bancă, de a nu greși, de a nu fi certat
Deschideți ușa și aboliți mentalitățile învechite!
Istoria ne-a învățat că multe schimbări sunt firești și că ne ajută să mergem spre bine. În spatele solicitării elevilor stă, de fapt, dorința ca școala românească să treacă la o nouă etapă: parteneriatul adevărat. Să fim sinceri: profesorul zilelor noastre nu mai are același rol din trecut, nu mai reprezintă singurul acces la informație pentru elev. Informațiile sunt la liber peste tot: în cărți, dar mai ales pe internet. Sunt exerciții online, texte, rezolvări, iar accesul este doar la un click distanță.
Profesorul zilelor noastre are un nou rol: de motivare, de ghidare în această avalanșă informațională, de combinare a metodelor de predare-evaluare astfel încât succesul școlar, finalitatea supremă a actului educațional, să fie atins.
Îmi amintesc de anii mei (îndepărtați) din liceu. Aveam o domnișoară profesoară de istorie care, atunci când intra în clasă, făcea ca doar inimile noastre să se mai audă bătând. Ne preda cuvânt cu cuvânt tot ceea ce era scris în carte și noi trebuia să nu sărim nici măcar o prepoziție atunci când ne asculta. Am urât istoria, dar am învățat-o de frică. Nici măcar nu mi-a plăcut. Adult fiind, când auzeam că e un film istoric la TV, schimbam canalul. De frică.
Când a venit vremea să predau istorie elevilor mei de clasa a IV-a, am înțepenit. Pur și simplu îmi era frică să nu le transmit aceste sentimente. Îmi amintesc că am început prima oră cu un citat celebru: „Istoria este ca o poveste, poate cea mai frumoasă dintre toate”. Elevii mei au ținut minte vorba asta și au privit fiecare oră ca pe o poveste despre trecut, le-a plăcut și au reținut și detaliile „plictisitoare” ca nu cumva să piardă din farmecul poveștii.
Cu sau fără acces pe ușa de intrare a profesorilor, elevii zilelor noastre au nevoie de un alt tip de educație. Ne place sau nu, vremurile se schimbă și noi, profesori, părinți, elevi, trebuie să ținem pasul cu ele.
Dragi profesori, deschizând ușa voastră pentru elevi nu le „dați nas”, nu vă cade rangul, nu vi se uzurpă imaginea și nici autoritatea. Respectul se câștigă, nu se impune, iar dacă elevii trag un semnal de alarmă, ar fi înțelept să țineți cont de el, pentru a le demonstra că le sunteți parteneri în educație, că aveți mintea și sufletul deschise, că vă pasă de tot ceea ce i-ar face să se simtă confortabil la școală și să învețe cu plăcere. Nu o să vă calce nimeni pe picioare și nici în picioare, dar e posibil să vă calce pe urme dacă faceți asta!
