În vara anului 2007, o naștere dramatică la Spitalul Universitar din București ținea prima pagină a ziarelor. Un șir incredibil de erori medicale a făcut ca micuțul Sebastian să se stranguleze cu cordonul ombilical, iar creierul lui să fie lipsit de oxigen zeci de minute. În tot acest timp, niciun cadru medical nu a intervenit în niciun fel. Părinții l-au luat acasă cu diagnostic de paralizie cerebrală, cu leziuni neurologice severe și traumatisme ireversibile. Fără nicio șansă de a merge, a vorbi sau măcar de a-și putea înghiți propria salivă. Din acel moment, viața părinților s-a schimbat la 180 de grade. Pe lângă eforturile supraomenești pentru a-l îngriji pe cel mic, au dus o luptă teribilă pentru ca cei care le-au dat existența peste cap să fie trași la răspundere. Presa a vuit luni la rândul, ministrul Sănătății a promis dreptate, s-au făcut campanii pentru tratamente în străinătate și s-au rostit multe promisiuni. Apoi s-a așternut liniștea. 16 ani mai târziu, i-am căutat pe părinți pentru a vedea ce mai face băiețelul – victimă a celui mai mediatizat caz de malpraxis la naștere. Copilul pierduse lupta în iulie 2022. Pentru părinți, au fost ani de durere, furie, frustrare și neputință. A plătit cineva pentru atâta suferință? S-au aplicat câteva pedepse minime. În rest, termene tergiversate, fapte prescrise, dosare clasate. Caz îngropat.
3 august 2007, miezul nopții de vineri spre sâmbătă. Tinerii Alina (psihoterapeut) și Nansi Lungu (lector universitar) au ajuns la Spitalul Universitar de Urgență din București, emoționați și entuziasmați de faptul că, în câteva ore, vor deveni părinți. Alina avea 29 de ani, avusese grijă de sarcină, făcuse toate controalele necesare și știa că micuțul lor se dezvoltase normal și era sănătos. Intrase în travaliu, sarcina era la termen. Părea că nimic rău nu putea să se mai întâmple. „Ei bine, s-a întâmplat! Aceea a fost întâlnirea noastră cu sistemul medical românesc, cu nepăsarea, indolența și lipsa de grijă față de omul pe care, ca medic, ai ales cu bună știință să-l aperi”, spune Alina.
„La internare, am fost consultată de un medic rezident de origine albaneză, care a folosit parafa șefului gărzii. Medicul de gardă dormea, scuza invocată ulterior fiind că era într-o gardă de 36 de ore și avea nevoie de odihnă”, rememorează mama. „Noi nu am știut că medicul de la camera de gardă era, de fapt, un rezident, care nu avea ce să caute singur acolo”, completează Nansi Lungu. Controlul a fost superficial, vârsta gestațională a fost trecută în fișa medicală greșit, iar ecografia nu făcea parte din protocol. Așa că medicul a trimis-o pe Alina pe secție, unde a fost preluată de asistentele medicale.
„Am fost lăsată 45 de minute nesupravegheată”
Cum medicul care-i supraveghease sarcina era în concediu, gravida fusese lăsată în grija unei doctorițe care i-a spus că, în momentul în care va ajunge la spital în travaliu, să-i roage pe colegii ei să o sune și va veni imediat. „Din mult prea mult bun simț, am zis că nu o sun eu și, cu încredere că am venit într-un spital și că vorbesc cu niște cadre medicale responsabile, am comunicat atât rezidentului care m-a internat, cât și asistentelor de pe secție că doamna doctor a spus să fie sunată când sunt internată. Răspunsul lor a fost că este prea devreme să o sunăm, că am o dilatație mică, este noapte, iar doamna doctor are un copil mic și nu vor să o deranjeze prea devreme”, își amintește mama.
Din când în când, o asistentă venea să o verifice. În jurul orei 3, a fost mutată în sala de nașteri. Din acel moment, mai spune Alina, niciuna dintre asistente nu a mai verificat-o și nu au sesizat nimeni momentul în care copilul a intrat în suferință fetală: „Câtă vreme a fost în burtică, totul a fost în regulă. Doar că nu au știut că, în timpul travaliului prelungit, el a făcut dublă circulară de cordon. La un moment dat, mi s-a efectuat o peridurală și mi s-a mai lăsat o seringă cu anestezic, cu recomandarea ca, atunci când încep din nou durerile, să solicit asistentelor să-mi dea următoarea doză. Din acel moment, am fost lăsată 45 de minute nesupravegheată”.
Sebastian s-a născut cu scor Apgar 1
Copilul a venit pe lume chircit, în poziție fetală, vânăt: „L-au pus pe o masă metalică, cu spatele la mine, dar lângă mine. Îl vedeam. Stătea fix în aceeași poziție în care îl puseseră, nu plângea, nu se mișca. Am început să pun întrebări: „Ce se întâmplă?”, „De ce nu plânge?” Atât doamna doctor, cât și asistenta au spus că este bine, că este puțin amețit de la anestezie. Apoi, a venit o asistentă de neonatologie care se mișca extrem de lent. M-am gândit că făcea asta ca să nu mă panichez. L-a luat în brațe pe Sebastian și a plecat cu el într-o altă cameră, spunându-i medicului neonatolog să stea liniștită că băiatul „o să o ia și singur”.
Momentul este unul important, adaugă Nansi Lungu, pentru că, deși creierul copilului fusese privat de oxigen multă vreme în travaliu, încă se mai putea face ceva: „Se produseseră multe deteriorări, dar îi puteau pune un aparat cu oxigen. În astfel de situații, sunt tot felul de intervenții medicale care ajută la limitarea efectului, dar ei s-au comportat ca și când nu s-ar fi întâmplat mare lucru.”
Părinții mai spun că Sebastian a fost transportat la neonatologie înfășurat într-o pătură, fără să primească oxigen pe balon și fără să fie intubat. „Tatăl lui Sebi și mama mea – care se aflau pe hol – au văzut. Sebastian a fost resuscitat abia în secția de neonatologie și resuscitarea a durat 20 de minute. S-a născut cu scor APGAR 1, iar la finalul protocolului de resuscitare a primit APGAR 4”, adaugă mama. Un scor la limita compatibilității cu viața.
„Nu e un copil de luat acasă”
Când s-a externat, după două săptămâni de spitalizare, medicul neonatolog care era de gardă i-a spus mamei că Sebi „nu este copil de luat acasă”. Purta deja o sentință sumbră, și anume că, dacă nu a murit imediat după naștere, nu va apuca să împlinească 2 ani. În termeni medicali, diagnosticul lui era de encefalie hipoxic-ischemică de gradul 3, în urma hipoxiei perinatale grave. Simplu spus, paralizie cerebrală.
„În cele două săptămâni de spitalizare, doamna doctor neonatolog Arina Sârbu, un om și un medic extraordinar, care are toată dragostea și recunoștința mea, venea des să ne explice ce avem de făcut când mergem acasă. Ne-a spus că riscul de infecții intraspitalicești este mare și că este bine să plecăm cât mai repede acasă. Sebastian nu se putea hrăni singur, așa că m-a dat învățăcel pe lângă asistente să învăț să-l alimentez prin gavaj, adică să-i introduc tubul pe gură, până în stomac, la fiecare masă. Și am învățat”, își amintește Alina Lungu.
„Acasă, știam că nu am voie să obosesc, nu am voie să mă îmbolnăvesc, nu am voie să spun nu mai pot, pentru că dacă eu nu-l hrăneam pe Sebastian, el ar fi murit. Nimeni din jurul meu nu știa să facă acea manevră și nu puteam merge la medic la fiecare 3 ore ca să-l alimenteze prin gavaj”. Alina a făcut procedura timp de 10 luni, până când băiețelului i s-a pus o gastrostomă, adică un tub de hrănire fixat pe peretele abdomenului. În paralel cu efortul de a-l hrăni și de a-l ține în viață, părinții au citit, au căutat, s-au informat pentru a-i oferi copilului cele mai moderne variante de tratament și recuperare, în țară și în străinătate.
Prima achiziție a lui Sebastian a fost plânsul. Plângea câte 8 ore fără întrerupere. „Era un plâns neurologic. Pur și simplu, creierul lui era încă în suferință și nu suporta niciun fel de stimulare. Și, în același timp, era nevoie să-l stimulăm vizual și auditiv. Băteam cu polonicul în capace de oală la urechea lui și nu avea nicio reacție. Nu putea face nimic”.
Prima lui internare a fost la 3 luni, cu rotavirus. Părinților le era teamă de spitalele de stat, așa că toate spitalizările lui Sebi au fost la privat. Medicul care l-a îngrijit i-a spus atunci mamei: „Aceasta este doar prima voastră internare! Pentru copii ca Sebastian, călcâiul lui Ahile îl reprezintă răcelile și veți avea un lung șir de internări medicale cu pneumonie, până când aceasta nu va mai putea fi vindecată. Și așa a fost”, rememorează mama. La fiecare viroză, făcea febră mare, iar în 24 de ore se umplea de secreții. Pentru că nu putea să-și înghită propria salivă, aceasta se ducea în plămâni și-i provoca pneumonie interstițială. La ultimele îmbolnăviri, ajunsese la 10 tipuri de antibiotice administrate, iar medicii nu mai știau ce să încerce.
„Avea o privire care ajungea direct în sufletul tău”
Un rol extraordinar în viața lui Sebi l-a avut mama Alinei. Ea l-a implicat în toate activitățile casei și s-a raportat la el ca la un copil sănătos: îi citea povești, îl lua în bucătărie când gătea, spunându-i fiecare acțiune pe care o făcea, vopseau ouă de Paște împreună, confecționau diverse lucruri folosind mânuțele lui, scria felicitări cu mânuța lui, colorau, inventa rime pe loc pentru el.
Deși din punct de vedere medical nu i se dădea vreo șansă să se conecteze la lumea din jur, Sebastian avea o privire care se uita direct în sufletul tău, spune mama: „Asta am simțit de fiecare dată când Sebastian ne privea. Știu că este posibil ca mulți să aibă îndoieli, să se întrebe cum se poate, dar Sebastian chiar părea că ne înțelege.”
„Când e al tău, nu vrei să plece niciodată”
Alina admite că nu a crezut că Sebi va rezista atât de mulți ani. Și a trăit cu gândul că fiecare zi a lui ar putea fi ultima. Până când chiar a fost. Cu puțin înainte de a împlini 15 ani, în 31 iulie 2022, a făcut o pneumonie care nu a mai putut fi tratată. Tatăl a fost de față când medicii au încercat să îl resusciteze. „A fost un moment oribil. Atât de oribil încât, câteva luni, pentru niciun motiv, îmi era frică să mă duc la culcare. Frica mea era așa cum vezi în filme: aveam flash-uri foarte reale. În momentele acelea, nici nu știam ce să-mi doresc. A trăit, totuși, 15 ani, mai mult suferind. Vreau să continue asta? Sau vreau, efectiv, să se termine pentru el aici? Acesta este unul dintre cele mai delicate momente pe care ți le poți imagina. Deși îl vedeam cum suferă, era al nostru. Și când e al tău, nu vrei să plece niciodată”.
Pentru Alina, primele săptămâni fără Sebi au fost un efort de a învăța să trăiască într-o altfel de lume. „A fost cel mai straniu sentiment de straniu. Acela al unei lumi în care Sebastian nu mai există. M-am culcat și m-am trezit cu acest sentiment o lungă perioadă de timp și mi-am dat seama că este nevoie să învăț să trăiesc într-o lume aparent necunoscută. Lumea fără Sebi”.
„Chiar dacă ne-am despărțit, am fost în aceeași barcă pentru Sebastian”
Alina și Nansi Lungu au divorțat cu câțiva ani în urmă. Relația lor ajunsese să se reducă la discuții medicale, citit frenetic informații medicale, frustrări financiare și crize emoționale care apăreau când la unul, când la celălalt, mai ales după fiecare etapă juridică a unui proces greoi, ce nu era decât o nouă palmă care îi dărâma emoțional. „Deși ne-am despărțit, în ceea ce îl privește pe Sebastian am rămas amândoi în aceeași barcă”, mărturisește Alina.
Nansi spune că efortul lor de a-i oferi lui Sebi o viață bună a fost de-a dreptul inuman. „Purul adevăr este că Alina și-a distrus efectiv viața ca să adauge puțin câte puțin la viața lui Sebastian. Uitându-ne în spate, nu ne vine să credem că noi am făcut lucrul acesta. Mă uit la nopți nedormite, la amenințări medicale, la vărsături de 20 de ori pe zi, la crizele continue”. Înnebunitor era, mai spune părintele, că niciodată nu știau ce urmează. Totul era amenințător. „Aveai senzația unei eternități în care împingeai un centimetru din bolovanul acela care putea s-o ia oricând înapoi și pierdeai tot ce recuperasei”.
„Deși sună oribil, mă bucur că nu și-a înțeles drama”
Pentru Alina, Sebastian a fost pur și simplu o minune de copil: „De multe ori, în acești 15 ani, nu eu l-am liniștit pe Sebastian, ci Sebastian m-a liniștit pe mine. Uneori, aveam senzația că nu eu îi dau forță vitală să meargă mai departe, ci el îmi dă mie. N-o spunea prin cuvinte, evident, dar modul în care se lipea de mine, în care îmi zâmbea larg, era răsplata lui pentru toată îngrijorarea cu care trăiam în fiecare zi. Sebastian a fost extraordinar. A fost o lecție de viață pentru toți cei care l-au cunoscut. Am putut să o integrez ca pe o lecție de viață în momentul în care am încetat să-l mai compar cu alți copii sau să-l mai compar cu ce ar fi putut să fie el. La un moment dat, deși sună oribil, pentru mine a fost o mângâiere faptul că n-a fost conștient de sine cât să-și înțeleagă drama. Nu a știut că putea și avea dreptul să fie altfel decât a fost condamnat de alții să fie. Ca avea dreptul la o viață ca noi toți ceilalți și că a fost jefuit de acest drept”.
Ca să poată să meargă mai departe fără copilul ei, Alina își ia puterea și energia din patru surse. Prima, și cea mai puternică, este gândul că Sebi nu mai suferă deloc. A doua, convingerea că, atât cât a trăit, a cunoscut iubirea infinită a familiei. „Faptul că râdea, că avea jucării și sunete preferate, că reacționa la ele și chiuia îmi arată că s-a bucurat de viața lângă noi”, spune mama. Cea de-a treia sursă de putere este amintirea iubirii și a luminii pe care le emana, a zâmbetului cald de pe chipul lui și a privirii care îi pătrundea mamei până în suflet. Iar cea de-a patra, faptul că, alături de Nansi, a făcut pentru el tot ce a putut și a știut, pe toate planurile: medical, emoțional, financiar, juridic.
„În 15 ani, dosarul nu a trecut de faza de cercetare”
Ca și cum lupta dusă de părinți acasă nu le-ar fi fost de ajuns, au fost nevoiți să-și caute singuri dreptate, în instanțe. Pentru că toate anchetele au confirmat și reconfirmat că Sebastian a fost lăsat să se sufoce timp de 45 de minute. Felul în care (nu) li s-a făcut dreptate este o altă poveste lungă, cu probe ascunse, dosare dispărute, intervenții și amenințări noaptea la telefon.
În dosarul penal care s-a deschis împotriva cadrelor medicale implicate și a Spitalului Universitar (pentru vătămare corporală din culpă și abuz în serviciu), instanța a decis neînceperea urmăririi penale.
„Statul român a avut grijă să intervină asupra procesului juridic. Au reușit prin cele mai mizere tactici să blocheze 15 ani dosarul care n-a trecut de faza de cercetare. Niciodată. Statul român are o castă care, indiferent de orientarea politică, se apără una pe alta. La Colegiul Medicilor, am declarat ceva, și când a fost să semnăm, nimic din ce declarasem nu se afla pe foaie. La Ordinul Moașelor și Asistentelor, cineva a plecat cu dosarul acasă. Gândiți-vă că toate lucrurile acestea ni s-au întâmplat regulat”, spune Nansi Lungu.
Măsurile aplicate au fost următoarele:
- Retragerea pentru șase luni a dreptului de a profesa pentru medicul Cristian Rădoi, șeful gărzii
- Retragerea pentru un an a dreptului de a profesa pentru medicul Mirela Moarcăș, cea care a preluat gravida în ultimele luni înainte de naștere. La vremea respectivă, președintele Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor, profesorul Ioan Lascăr, a argumentat că doctorița Moarcăș trebuia să fie la spital pe durata travaliului pentru a supraveghea pacienta. Lascăr a mai spus că din foaia de observație nu rezultă cine a recomandat anestezia epidurală în cazul gravidei și nici cine a efectuat-o, iar acordul prezumat al pacientei pentru efectuarea procedurii nu există.
- Unei asistente i-a fost suspendat dreptul de practică pentru șase luni
- Două asistente și directorul de îngrijiri de la Spitalul Universitar de Urgență au primit avertismente.
