„Beți mai puțin și duceți copiii la doctor.” „Asta au ajuns școlile, târâie dintr-o clasă în cealaltă pe unii pe care nici Dumnezeu nu-i mai poate salva.” „Toată viața vor trăi din banii oferiți de Certificatul de handicap”. Sunt câteva dintre afirmațiile publicate în ultimele zile pe Facebook de Camelia Miron, profesoară la Colegiul Tehnic „Mihai Bravu” din București, în postări despre copiii cu cerințe educaționale speciale (CES), persoanele cu dizabilități și familiile acestora. Sunt, la rândul meu, mama unui tânăr cu autism și cerințe educaționale speciale și l-am însoțit la școală pe parcursul anilor de școală. Am avut parte, în acest drum, de sprijin și empatie din partea oamenilor din sistem, iar experiența aceasta mă face să privesc subiectul nu doar ca jurnalist, ci și ca părinte. Tocmai de aceea, unele dintre afirmațiile făcute despre copiii cu CES și familiile lor mă ating și la nivel personal. Pentru că este vorba despre declarațiile unui cadru didactic, am vrut să aflu cum vede situația instituția care coordonează școlile din București. Am cerut, așadar, un punct de vedere Inspectoratului Școlar al Municipiului București.
Postările au provocat mii de reacții, inclusiv din partea părinților copiilor cu nevoi speciale. Una dintre ele a strâns peste o mie de comentarii. Părinți ai unor copii cu dizabilități sau CES au povestit despre adaptările de care copiii lor au avut nevoie la școală, lipsa sprijinului și despre sentimentul că sunt priviți ca o povară atunci când cer ajutor.
De la critica sistemului la „pomana tuturor”
În postările Cameliei Miron există și o problemă reală, care merită discutată: școala de masă nu poate răspunde, cu aceleași instrumente, nevoilor tuturor copiilor cu CES. Tocmai de aceea există evaluări, niveluri diferite de sprijin, adaptări și, atunci când situația o impune, posibilitatea reorientării școlare. Profesoara însăși spune că „fiecărui copil îi trebuie altceva” și că trebuie „să le dăm specialistul care se mulează pe necesitățile lor”. Vorbește despre necesitatea reevaluării atunci când școala nu poate asigura sprijinul de care un elev are nevoie și critică situațiile în care notele de trecere nu reflectă competențele reale ale copilului. Sunt teme care pot și trebuie discutate, inclusiv incomod, atunci când vorbim despre felul în care funcționează în realitate incluziunea în școala românească.
Numai că, pe parcursul postărilor, critica sistemului se mută tot mai mult asupra copiilor și a familiilor lor. Una dintre postări a fost publicată inițial cu titlul „Pericolul dintre noi, nebunii din bănci”, modificat ulterior în „agresivii”. În alta, Camelia Miron scrie: „O poală de bani dă Statul pentru acești copii cu Certificat de handicap” și afirmă că, dacă unii părinți folosesc banii pentru terapie, alții „îi beau sau îi folosesc în gospodărie”. Mesajul către aceștia este direct: „Unora: să vă fie rușine! Beți mai puțin și duceți copiii la doctor. Faceți ceva cu ei.” Despre elevi spune că „nu e corect ca unul cu deficiențe majore să termine liceul cot la cot cu unul care a învățat enorm 4 ani”, vorbește despre „pomana tuturor”, iar în aceeași serie de texte apar apelative precum „analfabeți”, „toantă”, „prostănaci” și „nesimțiți”, cu referire fie la copii, fie la părinții lor.

A discuta despre lipsa specialiștilor, despre evaluări făcute prost, despre limitele incluziunii sau despre situațiile în care școala de masă nu reușește să răspundă nevoilor unui copil este legitim și necesar. Cu totul altceva este să vorbești despre copiii din acel sistem ca despre oameni pe care „nici Dumnezeu nu-i mai poate salva” și despre părinții lor ca despre beneficiari de „pomană” care își beau banii.


Empatia, umanitatea și bunul-simț nu cer nimănui să ascundă problemele școlii și nici să pretindă că orice copil poate fi integrat oriunde și în orice condiții. Cer însă să poți spune că sistemul nu funcționează fără să umilești copilul care depinde de el și să poți vorbi despre responsabilitatea unei familii fără să transformi dizabilitatea într-un motiv de dispreț. Iar când asemenea cuvinte vin de la un profesor, ele au o altă greutate. Pentru că profesorul nu rămâne pe Facebook. A doua zi se întoarce într-o școală în care pot exista copii și părinți care se recunosc exact în categoriile despre care el a ales să vorbească astfel.
Florian Lixandru: „Afirmațiile care stigmatizează, umilesc sau desconsideră copiii cu CES sunt incompatibile cu valorile pe care școala trebuie să le promoveze”
Contactat de Totul Despre Mame, Florian Lixandru, inspectorul școlar general al Municipiului București, spune că respectarea demnității copilului este o obligație a celor care lucrează în sistemul de educație. „Inspectoratul Școlar al Municipiului București reafirmă fără echivoc că respectarea demnității fiecărui copil, indiferent de situația sa medicală, socială sau educațională, reprezintă un principiu fundamental al școlii românești și o obligație pentru toți cei care își desfășoară activitatea în sistemul de educație.
Afirmațiile care stigmatizează, umilesc sau desconsideră copiii cu cerințe educaționale speciale ori persoanele cu dizabilități, precum și familiile acestora, sunt incompatibile cu valorile pe care școala trebuie să le promoveze: respectul, empatia, incluziunea, echitatea și nediscriminarea.” Inspectorul general vorbește și despre responsabilitatea pe care o presupune statutul de cadru didactic atunci când profesorul se exprimă public: „Dincolo de libertatea de exprimare de care beneficiază orice persoană, statutul de cadru didactic presupune o responsabilitate profesională și morală aparte. Profesorul nu este doar un transmițător de cunoștințe, ci și un reper de conduită pentru elevi și pentru comunitatea din care face parte. Limbajul degradant sau discriminatoriu la adresa unor copii vulnerabili nu poate fi asociat valorilor profesiei didactice și principiilor educației incluzive.”
Ce spune legea despre copiii pe care școala trebuie să îi includă
Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023 garantează, prin articolul 67, dreptul la o educație incluzivă de calitate pentru toți copiii. Mai mult, legea îi menționează explicit pe copiii cu cerințe educaționale speciale și pe cei cu dizabilități printre categoriile aflate în risc de stigmatizare, discriminare și excluziune școlară.
Educația incluzivă nu presupune că toți copiii primesc exact același tip de sprijin. Legea prevede evaluare, niveluri diferite de sprijin și servicii adaptate nevoilor copilului. Elevii cu CES au, de asemenea, dreptul la condiții de acces, studiu și evaluare adaptate dizabilităților, problemelor medicale sau tulburărilor specifice de învățare.
Codul-cadru de etică al personalului didactic este explicit în privința relației profesorului cu elevii. Sunt interzise agresiunile verbale și tratamentele umilitoare, iar personalul didactic are obligația de a proteja elevii împotriva discriminării. Printre principiile profesiei se află respectarea interesului superior al copilului, responsabilitatea morală și profesională și o atitudine decentă și echilibrată.
Și Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului prevede accesul efectiv și fără discriminare al copiilor cu dizabilități la educație și stabilește că orice copil are dreptul la o educație care să îi permită dezvoltarea aptitudinilor și personalității în condiții nediscriminatorii.
„Fiecare frază a mea se încadrează în limitele legii”
Camelia Miron răspunde criticilor susținând că nu contestă dreptul copiilor cu CES la educație și că există copii care pot fi integrați în învățământul de masă. Într-una dintre postări spune că a avut „copil autist căruia i-am dat media 10”. În alta scrie: „Copiii cu CES au dreptul la înv. de masă. Nu toți”, invocând rolul evaluării și al reorientării școlare.
„Calm: fiecare frază a mea din postările anterioare se încadrează în limitele legii”, afirmă profesoara. Dar hai să vedem ce spune, exact, legea:
Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sancționează, în condițiile prevăzute de lege, comportamentele care supun o persoană sau un grup unui tratament injust ori degradant și hărțuirea care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant sau ofensator pe criterii protejate.
Separat, articolul 369 din Codul penal reglementează incitarea publicului la violență, ură sau discriminare împotriva unei persoane sau categorii de persoane și enumeră expres dizabilitatea printre criteriile protejate. Asta nu înseamnă că orice afirmație jignitoare, stigmatizantă sau discriminatorie întrunește automat elementele unei infracțiuni. O eventuală încadrare juridică poate fi stabilită numai de autoritățile competente, după analiza faptelor și a contextului.
Pentru personalul din învățământ există, în plus, reguli profesionale specifice. Legea învățământului interzice discriminarea în unitățile de învățământ și în spațiile destinate educației, iar încălcarea acestei interdicții de către personalul din învățământ poate constitui abatere disciplinară, în condițiile legii.
ISMB va cere clarificări Colegiului Tehnic „Mihai Bravu”
Inspectoratul Școlar al Municipiului București nu a anunțat o sancțiune. Florian Lixandru precizează că faptele trebuie mai întâi verificate și că profesoara are dreptul să își prezinte punctul de vedere. „În ceea ce privește situația concretă semnalată, Inspectoratul Școlar al Municipiului București va analiza informațiile apărute în spațiul public și va solicita unității de învățământ clarificările necesare. Orice eventuală măsură trebuie însă adoptată numai după verificarea faptelor, cu respectarea procedurilor legale, a competențelor instituționale și a dreptului persoanei vizate de a-și prezenta punctul de vedere.”
„Copilul cu CES nu este o problemă a școlii”
Într-una dintre postări, Camelia Miron scrie că „prima și cea mai mare obligație aparține părintelui” și că „copilul nu e al Statului”. Prezintă apoi un calcul al sumelor despre care afirmă că sunt acordate familiilor copiilor cu dizabilități și îi îndeamnă pe părinți să folosească aceste resurse pentru terapie, logopedie, kinetoterapie și psihopedagogie specială. „Școala nu poate face minuni de una singură. În loc să cerem constant doar de la profesori și de la sistem, trebuie să devenim partenerii lor”, scrie profesoara.
În răspunsul transmis Totul Despre Mame, Florian Lixandru formulează poziția ISMB astfel: „Considerăm că această situație trebuie să constituie un prilej pentru întreaga comunitate educațională de a reafirma un principiu esențial: copilul cu CES nu este o problemă a școlii, ci un copil pentru care școala trebuie să găsească soluții educaționale adecvate. Incluziunea nu este un act de toleranță sau de bunăvoință, ci o responsabilitate a sistemului de educație.”
Inspectorul general spune că ISMB va continua să susțină formarea cadrelor didactice, consilierea și sprijinul acordat școlilor în lucrul cu elevii cu CES și dezvoltarea unei culturi organizaționale bazate pe respectarea demnității fiecărui copil. „Școala trebuie să rămână un spațiu în care niciun copil și nicio familie să nu fie umiliți, etichetați sau excluși din cauza unei dizabilități ori a unor cerințe educaționale speciale”, încheie Florian Lixandru.
















