„Nu prea am prieteni”. Povestea Mariei, adolescenta care a scris un roman despre prietenie și Holocaust

Laura Udrea, redactor
scris pe
Maria-Andreea Stancu, 17 ani, autoarea romanului premiat „Fata care lipsea din fotografie”: „Când nu aveam chef să învăț, îi spuneam mamei că învăț și eu scriam”. FOTO: arhiva personală

    Maria-Andreea Stancu are 17 ani și a câștigat Marele Premiu al concursului Prima Verba cu un roman – Fata care lipsea din fotografie –, o poveste despre două fete a căror prietenie este pusă la încercare de Holocaust. Premiul îi aduce publicarea cărții în 100 de exemplare. Am vrut să aflu cum a ajuns o adolescentă din Cluj să scrie un asemenea roman. Din discuțiile cu ea și cu mama ei am aflat însă mult mai multe: despre adopție, prietenii pierdute și păstrate, bullying, școală și despre cât de puține lucruri știm uneori despre copiii noștri.

    Pe măsură ce îi adresam întrebările, îmi dădeam seama că povestea Mariei-Andreea Stancu era mult mai complicată decât mă așteptasem. Pornisem de la o veste bună: o elevă de 17 ani din Cluj scrisese un roman și câștigase cu el Marele Premiu Prima Verba. Voiam să aflu cum scrie un adolescent un roman, de unde îi vin ideile și cum reușește să se țină de un proiect atât de lung. Am ajuns să vorbim despre o femeie întâlnită la Auschwitz, despre o prietenie din perioada în care Maria locuia la o asistentă maternală, despre o pisică-pittbul și despre o bunică alături de care și-a făcut amintiri frumoase. Am aflat și că, la patru ani și jumătate, Maria, adolescenta care astăzi așteaptă să i se publice romanul, a întrebat-o pe femeia care urma să-i devină mamă: „Ai venit să fii mămica mea?” O întrebare neobișnuit de serioasă pentru un copil atât de mic.

    Sunt multe lucruri pentru o viață de numai 17 ani. Iar Maria le povestește când cu seriozitate, când cu umorul unui adolescent care nu vede niciun motiv să se ia prea mult în serios.

    „Îi spuneam mamei că învăț și eu scriam”

    Să scrii un roman în trei ani, în timp ce mergi la școală, nu este chiar simplu. Maria a lucrat la Fata care lipsea din fotografie după ore, în vacanțe sau ori de câte ori găsea timp. Nu și-a făcut un program strict. A scris, a modificat și a revenit asupra paginilor până când a considerat că manuscrisul este gata. Uneori, scrisul concura direct cu temele. „Recunosc că, atunci când nu aveam chef să învăț, îi spuneam mamei că învăț și eu scriam”.

    Măcar acum mama știe unde se ducea o parte din timpul acela.

    Premiul câștigat nu a schimbat însă prea mult discuțiile lor de acasă. Mama continuă să o întrebe aproape zilnic dacă a învățat, iar Maria ar prefera să aibă mai multă încredere în ea. „După ce mă «bolânzește» puțin cu învățatul, stăm la taclale și ne facem planuri pentru weekend”, povestește Maria. Se înțeleg bine, dar se și contrazic. Maria vrea să ia singură mai multe decizii și recunoaște că uneori crede că le știe pe toate. Mama confirmă, cu umor: „Ea crede că le știe pe toate, dar nu este chiar așa”.

    Cine are acasă un adolescent sigur recunoaște situația.

    Maria a făcut șase ani dansuri populare, apoi a jucat fotbal la echipa de fete de la U Cluj. Îi plac filmele de aventuri, cele cu suspans și încă se uită la SpongeBob. Acasă, în Baciu, lângă Cluj, are doi câini, o „pisica-pitbull” și un hamster. „După doi ani, încă îl bate pe Rexy, iar el plânge ca un prost, deși e mult mai mare decât ea”, îmi răspunde Maria când o întreb ce este aia o „pisica-pitbull”. Rexy este, de altfel, „uriașul blând, cremos ca un caramel”, iar Sasha, celălalt câine, este „înțeleapta casei”.

    Maria nu pare să se plictisească prea ușor. Nici când era mică nu se plictisea. Inventa jocuri și povești și, dacă făcea vreo prostie, găsea repede și o explicație. Mama ei zice că Maria avea mereu varianta ei despre cum se întâmplaseră lucrurile. În copilărie, bunica era cea care îi lua apărarea. Tot cu ea a făcut și o prăjitură pentru ziua mamei de care își amintește când o întreb cum era bunica. Numai că blatul s-a lăsat, așa că au încercat să ascundă dezastrul sub mai multă frișcă. „Când i-am cântat mamei «La mulți ani!», pe noi ne pufnea râsul”, povestește Maria.

    Cu mama și bunica. FOTO: arhiva personală

    Își mai amintește și un drum spre mare, când avea vreo zece ani. Ea voia să doarmă în mașină, iar bunica o tot trezea ca să-i arate cât de frumoasă este țara.

    Bunica a fost și cea care a învățat-o literele și să citească. Maria spune că primele povești i le citeau mama și bunica, iar pe la sfârșitul clasei întâi citea deja singură. La nouă ani a început să scrie poezii și povestiri, pur și simplu pentru că îi plăcea să inventeze. Câteva întâmplări din copilărie au ajuns, schimbate, în romanul ei: mersul la vie, jocul de-a v-ați ascunselea, întâmplarea cu un iepure mort. Altele au pornit din poveștile pe care i le spunea bunica.

    De la o vizită la Auschwitz la un roman despre două prietene

    Fata care lipsea din fotografie începe în Cluj, în 1940, și spune povestea a două fete, Matilda și Eva. Matilda este greco-catolică, iar Eva, evreică. Cele două se împrietenesc după ce Matilda intervine când niște băieți o jignesc și o fugăresc pe Eva pentru că este evreică.

    Urmează o mulțime de întâmplări de copilărie. Fetele fură cireșe, se ceartă, salvează animale, fac năzbâtii și își imaginează ce vor face când vor crește. Apoi, lucrurile încep să se schimbe. Legile antievreiești și războiul ajung să le afecteze viața de zi cu zi. Prietenia lor este pusă la încercare de evenimente asupra cărora nu au niciun control.

    M-a interesat de unde i-a venit Mariei ideea unui asemenea subiect.

    Cu aproximativ trei ani în urmă, a vizitat împreună cu mama ei fostul lagăr de la Auschwitz, astăzi muzeu și memorial. Acolo a cunoscut o femeie în vârstă care căuta printre fotografiile deținuților chipul unei prietene. Au stat de vorbă în timpul celor trei zile petrecute în Polonia. Maria a aflat că prietena femeii, Eva, supraviețuise lagărului, dar murise înainte să poată reveni la Auschwitz. „Semăna cu bunica mea, iar asta m-a făcut să mă simt mai apropiată de ea”, spune Maria. Din vizita la Auschwitz i-au rămas în minte și alte lucruri. „M-a marcat și faptul că au fost uciși atât de mulți copii. Nu îmi iese din minte imaginea cantității uriașe de păr uman pe care am văzut-o acolo”.

    O altă vizită importantă a fost cea de la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Acolo au impresionat-o în special poveștile femeilor închise și despărțite de copiii lor. „Eu am plâns acolo”, își amintește mama Mariei, apoi zice: „Mă surprinde că a ales să scrie despre subiecte atât de grele”.

    „M-am gândit la prieteniile și familiile despărțite și la oamenii care au așteptat pe cineva fără să știe dacă se mai întoarce”, spune Maria. De la aceste întrebări a pornit povestea Matildei și a Evei, două personaje inventate, ale căror vieți se desfășoară într-o perioadă cât se poate de reală.

    Cum faci istoria interesantă pentru un adolescent?

    Am întrebat-o pe Maria și cum se predă istoria la școala ei, pentru că mă interesa dacă pasiunea pentru acest subiect a pornit și de la ore. Mi-a spus că profesoara explică lecțiile, elevii iau notițe, discută, urmăresc documentare și fac proiecte. Ei îi place mai ales când află cum trăiau oamenii obișnuiți în perioadele despre care învață. „Facem cam de toate: doamna profesoară explică, notăm, discutăm, ne uităm la documentare și lucrăm la proiecte. Pe mine mă ajută să înțeleg mai bine când vorbim și despre întâmplări din viața oamenilor”.

    Am întrebat-o și cum ar preda ea istoria, dacă ar fi profesoară. „Aș începe cu povestea unui om, cu o fotografie sau cu o scrisoare. I-aș întreba pe elevi ce observă și ce ar vrea să afle. Apoi le-aș explica perioada în care a trăit acel om”. Mi se pare un răspuns foarte bun. Nu pentru că ar fi descoperit Maria o metodă revoluționară de predare, ci pentru că spune simplu ce o ajută pe ea să înțeleagă. Întâi omul, apoi evenimentul istoric.

    Asta a făcut și în roman. Înainte să afli ce li se întâmplă Matildei și Evei în timpul războiului, le cunoști ca pe două fete care fură cireșe și se ceartă din nimic.

    „Ai venit să fii mămica mea?”

    Maria avea patru ani și jumătate când a cunoscut-o pe doamna Mia, femeia care avea să o adopte. Până atunci crescuse în grija doamnei Luci, o asistentă maternală la care ajunsese când avea doar șase luni.

    Doamna Mia era divorțată și își dorea un copil. Urmase cursurile pentru adopție, iar spre sfârșitul anului a văzut fotografia Mariei: „Era un pișcoțel, foarte frumoasă!”. În ianuarie, când s-au cunoscut, Maria a întrebat-o direct: „Ai venit să fii mămica mea?” Doamna Mia a început să plângă.

    Pe 11 martie, Maria s-a mutat în casa ei, iar câteva luni mai târziu adopția s-a încheiat și legal. Au trecut de atunci aproape 13 ani. Din primii patru ani și jumătate de viață, Maria își amintește foarte puțin: „Eram mică. Îmi amintesc doar că eram cu Roxy”. Roxy este nepoata doamnei Luci, cu patru ani mai mare decât Maria. Cele două crescuseră împreună, iar doamna Mia, acum mama Mariei, a ținut ca prietenia lor să nu se piardă odată cu adopția. S-a împrietenit cu Andreea, mama lui Roxy, și a avut grijă ca fetele să continue să se vadă. Sunt prietene și astăzi.

    Mi-a atras atenția acest detaliu din povestea adopției: doamna Mia nu a rupt legătura Mariei cu oamenii printre care crescuse. Iar Roxy, singura pe care Maria și-o amintește dinainte să aibă o familie adoptivă, a rămas una dintre puținele ei prietene apropiate.

    „Nu prea am prieteni”

    După ce mi-a povestit despre Roxy, am întrebat-o cum stă cu prieteniile acum. „Nu prea am prieteni. Din experiențele mele, am ajuns să nu mai cred prea mult în prietenie. Mama este cea mai apropiată de mine. Îi am și pe cățeii mei și pisica. În rest, aș spune că sunt mai mult cunoștințe. Pentru mine, un prieten ar trebui să fie cineva în care pot avea încredere”.

    La 17 ani, Maria a avut deja parte de experiențe neplăcute cu alți copii. A fost luată peste picior și a trecut și prin bullying. Nu vrea să povestească în detaliu ce i s-a întâmplat, iar eu nu insist. „M-au durut unele vorbe, dar am continuat să fac lucrurile care îmi plac”, spune ea. Am întrebat-o și dacă a cerut ajutor când a trecut prin bullying. „I-am cerut ajutorul mamei și ea m-a susținut. A contat mult să știu că pot vorbi cu ea și că nu sunt singură”.

    În discuțiile noastre, Maria glumește despre animalele ei, povestește despre carte și recunoaște fără probleme că uneori se preface că învață, când de fapt scrie. Dar sunt și lucruri despre care preferă să nu vorbească.

    Au plecat în excursie și s-au întors cu un premiu literar

    După trei ani în care Maria scrisese, ștersese și rescrisese, manuscrisul era gata. Mama ei a început să caute pe cineva care să-l citească. Își încurajase fiica să scrie, dar acum voia să afle și ce părere ar avea cineva din afara familiei despre carte. În timp ce căuta, a descoperit concursul Prima Verba și i-a propus Mariei să participe.

    Apoi, într-o zi, organizatorii au sunat-o pe mama Mariei și le-au invitat la Drobeta-Turnu Severin. Nu le-au spus la telefon că Maria câștigase Marele Premiu. Cele două au plecat la drum și au profitat de ocazie ca să viziteze Cazanele Dunării și Porțile de Fier. Abia la festivitate au aflat de ce fuseseră invitate.

    Acum Maria așteaptă să-și vadă romanul tipărit. „Mi-ar plăcea să se întâmple mai repede, cât încă se vorbește despre premiu. Cum se spune, orice minune ține trei zile”. M-a amuzat puțin replica ei. Tocmai câștigase un premiu important pentru un roman scris la 17 ani și se gândea deja că lumea ar putea uita vestea.

    Am întrebat-o și cum se simte la gândul că romanul va ajunge la cititori. „Mă bucur, dar am și emoții. Fiecare va vedea povestea în felul lui. Mi-ar plăcea să aflu ce personaj sau ce întâmplare le-a rămas în minte”.

    „I-aș spune ce am învățat și eu: să meargă mai departe, orice ar fi”

    Maria ar vrea să studieze Asistență Socială la Universitatea Babeș-Bolyai și, dacă va avea ocazia, să lucreze în domeniul adopțiilor. Face deja voluntariat. La Mănăstirea Bălan, de pildă, a cunoscut un băiat retras, de care s-a apropiat jucându-se împreună cu o pisică albă. Mama ei spune că acesta este unul dintre lucrurile care o fac mândră de Maria.

    Ar vrea să rămână în Cluj, să aibă mai multă libertate să ia singură decizii și să continue să scrie. Lucrează deja la un alt manuscris, Casa care își amintea. Viața de adult o atrage, dar responsabilitățile care vin odată cu ea o și sperie. Și-ar dori să aibă mai multă încredere în ea și să nu mai pună atât de mult la suflet vorbele răutăcioase.

    Am întrebat-o ce i-ar spune fetiței care inventa povești și găsea explicații pentru fiecare prostioară: „I-aș spune să continue să inventeze povești și să nu creadă toate lucrurile urâte pe care le aude despre ea. Cred că ar fi surprinsă să afle că, la 17 ani, un manuscris al ei a câștigat un premiu. I-aș mai spune ce am învățat și eu: să meargă mai departe, orice ar fi”.

    Te-ar mai putea interesa

    Te-ar mai putea interesa