„Mami, ce ore avem mâine?”, „Nu știu ce temă am”, „Mi-am uitat caietul!”, „Întreabă tu alți părinți!”. Și uite așa, pe la opt seara, părintele începe a doua tură de școală. Caută orarul, verifică ghiozdanul, scrie pe WhatsApp, întreabă ce exerciții trebuiau făcute la matematică și, eventual, pune lângă ușă cartonul colorat care trebuie dus a doua zi pentru un proiect. Dimineața mai face o ultimă verificare, doar ca să fie sigur că nimic n-a rămas acasă. Vrem să-i fie mai ușor copilului, să nu ajungă nepregătit la școală, să nu fie certat și să nu se simtă prost în fața clasei. Numai că, dacă adultul ține minte mereu în locul lui, verifică în locul lui și repară imediat fiecare mică greșeală, cel mic are puține ocazii să învețe să facă singur toate acestea. Asta nu înseamnă însă că soluția este cealaltă extremă: „Ești elev, descurcă-te!”. Un copil de șapte ani nu are organizarea unui adolescent și nici nu trebuie să o aibă.
Mădălina Simion, profesor pentru învățământ primar la Școala Gimnazială Nr. 150 din București, explică pentru Totul Despre Mame cum se construiește, pas cu pas, autonomia școlară și de ce responsabilitatea nu înseamnă să-l lăsăm pe copil singur înainte să fie pregătit.
Cât poate face singur un copil în clasele primare?
Sunt, ce-i drept și copii care par să aibă agenda în cap: știu ce ore au, ce caiete le trebuie și ce au de făcut pentru ziua următoare. Alții uită astăzi penarul, mâine caietul de matematică și poimâine habar n-au dacă au primit sau nu temă. Diferența nu înseamnă automat că unii sunt „responsabili”, iar ceilalți „nepăsători”. „Responsabilitatea se construiește încă din primii ani de școală, însă nu trebuie să o confundăm cu independența totală. Unii copii au, în mod natural, o mai bună capacitate de organizare: își amintesc ce au de făcut, își pregătesc lucrurile și respectă mai ușor o rutină. Alții au nevoie de mai mult timp, de repere și de susținerea adultului”, spune Mădălina Simion.
Așteptările părintelui trebuie, așadar, potrivite nu doar cu vârsta, ci și cu copilul pe care îl are în față. În primii doi ani de școală, organizarea se exersează alături de adult. Mai târziu, părintele poate începe să facă un pas în spate. „În clasa pregătitoare și în clasa I, copilul are nevoie de multă ghidare. Îl putem învăța să verifice ce are a doua zi, să își pună caietele în ghiozdan și să își pregătească lucrurile, dar, la început, facem aceste lucruri împreună. În clasele a II-a și a III-a, părintele poate începe să se retragă treptat, lăsând copilului mai multă responsabilitate, dar rămânând disponibil pentru sprijin. În clasa a IV-a, copilul ar trebui să aibă deja anumite mecanisme de organizare, însă nici aici nu consider că este realist să ne așteptăm ca fiecare copil să fie complet autonom. Autonomia se învață. Nu apare doar pentru că îi spunem copilului: «Ești mare, trebuie să te descurci singur»,” precizează profesoara.
Când ajutorul părintelui începe să încurce?
Multe dintre gesturile prin care putem întârzia autonomia copilului arată, la prima vedere, exact ca ceea ce sunt: grijă. Nu vrem să uite, să greșească, să primească observații sau să suporte consecințe pe care le putem preveni în câteva minute. Doar că, dacă prevenim absolut tot, copilului îi rămâne prea puțin de gestionat. „Părinții fac multe lucruri din iubire și din dorința de a preveni greșelile copilului. Problema apare atunci când ajutorul devine permanent și copilul nu mai are ocazia să exerseze responsabilitatea. De exemplu, părintele verifică în fiecare seară dacă și-a făcut tema, face el ghiozdanul, întreabă pe grupul clasei ce teme au fost, îi amintește de fiecare obiect pe care trebuie să îl aducă, îi pregătește toate lucrurile pentru a doua zi, fuge la școală cu caietul sau obiectul uitat ori îi scrie învățătorului de fiecare dată când copilul a greșit sau a uitat ceva. Toate acestea rezolvă problema pe moment, dar copilul nu mai are nevoie să își dezvolte propriile mecanisme,” e de părere Mădălina Simion.
Una peste alta, părintele nu trebuie să dispară din ecuație, ci să-și schimbe rolul, adaugă profesoara: „Eu cred că este mult mai sănătos ca lucrurile să se facă împreună, mai ales în primii ani. Părintele nu trebuie să fie «secretarul» copilului, ci persoana care îl învață, treptat, cum să se organizeze.”
Rutina de seară face mai mult decât zece „Ți-ai pus…?”
În locul verificărilor presărate toată seara („Ți-ai făcut tema?”, „Dar la română?”, „Penarul?”, „Echipamentul de sport?”, „Ce ai mâine?”) poate exista o rutină scurtă și previzibilă. „Un ritual de aproximativ 10 minute seara poate fi foarte util: verificăm împreună ce avem a doua zi, pregătim ghiozdanul, hainele și, dacă este posibil, gustarea. În timp, copilul va prelua tot mai mult din acest ritual”, recomandă învățătoarea. Foarte utilă poate fi și lista întocmită de aceasta pe care copilul să o poată urmări fără să aștepte indicațiile adultului:
- Mi-am verificat temele
- Am pus caietele și manualele
- Am penarul
- Am pregătit hainele
- Am pregătit gustarea
- Știu ce am mâine la școală
„O astfel de listă este mai utilă decât zece întrebări ale părintelui”, spune Mădălina Simion.
A uitat caietul. Fug cu el la școală sau îl las să se descurce?
Probabil aici este cel mai greu să nu intervenim. Copilul pleacă fără caiet, părintele îl vede pe masă și știe că poate rezolva problema foarte simplu. Îl ia, merge până la școală și gata. Doar că tocmai micile greșeli, atunci când consecințele lor sunt suportabile, pot deveni exerciții excelente de responsabilitate. „Nu trebuie nici să îl salvăm de fiecare dată, dar nici să îl lăsăm singur cu problema. Este important să existe consecințe firești, pentru ca el să înțeleagă că acțiunile lui au urmări. Dacă a uitat un caiet, nu este nevoie ca părintele să trimită imediat un mesaj învățătorului pentru a-l scuza. Copilul poate spune simplu: «Am uitat caietul acasă, vă rog să mă iertați!». Apoi discutăm cu el: «Ce s-a întâmplat? Ce ai putea face data viitoare pentru ca acest lucru să nu se repete?»”
Important nu este, deci, caietul în sine, ci ce face copilul după ce constată că l-a uitat. „Aici apare adevărata responsabilitate. Asumarea nu înseamnă doar să recunoști că ai greșit, ci să încerci să nu repeți aceeași greșeală.” Există însă o diferență importantă între un caiet uitat din când în când și un copil care pierde, uită sau nu reușește să-și organizeze lucrurile aproape permanent. „Sigur că există situații în care adultul trebuie să intervină. Dacă problema este una importantă, dacă se repetă foarte des sau dacă observăm că în spatele uitării există o dificultate reală de organizare, atenție sau înțelegere, copilul are nevoie de mai mult sprijin. Limita este simplă: îl ajut să rezolve problema, nu rezolv problema în locul lui.”
Cum te retragi dacă până acum ai făcut aproape totul?
Dacă ani la rând părintele a verificat ghiozdanul, temele și orarul, nu este indicat ca într-o seară, subit, să anunțe: „De mâine te descurci singur!”. Copilul nu devine autonom prin retragerea adultului, ci prin transferarea treptată a responsabilităților. Mădălina Simion propune patru pași foarte simpli:
- Pasul 1 – Facem împreună. «Hai să verificăm ce ai pentru mâine.»
- Pasul 2 – Copilul face, părintele verifică. «Tu pregătești ghiozdanul, iar eu mă uit la final împreună cu tine.»
- Pasul 3 – Copilul face singur, părintele întreabă. «Ești sigur că ai tot ce îți trebuie pentru mâine?»
- Pasul 4 – Copilul își asumă complet responsabilitatea. Părintele rămâne disponibil dacă apare o dificultate, dar nu mai controlează permanent.”
În felul acesta, adultul nu dispare, ci își schimbă treptat poziția: de la cel care face, la cel care însoțește, apoi la cel care rămâne disponibil când copilul chiar are nevoie.
Dar temele? Îl las să se descurce singur?
Temele sunt probabil locul în care ideea de autonomie produce cele mai multe confuzii. A nu face lucrurile în locul copilului nu înseamnă că, odată intrat în școală, acesta trebuie să se descurce singur cu orice exercițiu pe care nu l-a înțeles. „Și aici autonomia trebuie de asemenea construită treptat. Dacă un copil nu beneficiază de un program de tip after-school/SDS sau de un alt sprijin specializat, părintele trebuie să găsească timpul necesar pentru a-l îndruma și pentru a-l ajuta atunci când întâmpină dificultăți. A-l ajuta nu înseamnă să îi facem tema, ci să îi explicăm, să îl orientăm și să îl învățăm cum să găsească singur soluția,” precizează Mădălina Simion.
Nici clasa a IV-a nu este un termen-limită după care părintele trebuie să iasă complet din peisaj. Organizarea și capacitatea de a lucra independent continuă să se formeze. „Independența reală apare după ce copilul și-a format mecanisme de lucru. De aceea, nu cred că trebuie să cerem unui copil din clasele primare aceeași autonomie pe care o așteptăm de la un adolescent. Autonomia școlară se consolidează mult mai târziu, inclusiv în gimnaziu, când copilul are deja experiență, rutine și mecanisme proprii de lucru,” concluzionează profesoara.
Un caiet uitat nu este dovada că cel mic „nu e în stare să fie responsabil”, după cum nici un ghiozdan impecabil, verificat în fiecare seară de mamă sau tată, nu demonstrează că elevul știe să se organizeze. Miza este alta: să-i dăm copilului, pe măsura vârstei lui, suficient spațiu încât să exerseze, să greșească în lucrurile mici, să repare și să descopere ce poate face diferit data viitoare.
