„Mami, vine războiul și în România?” Cum îmi pregătesc copilul pentru ce e mai rău

Chiar dacă are autism, copilul meu înțelege tot ce se întâmplă în jurul lui în aceste zile. Îi ascult temerile și încercăm să ne pregătim pentru orice. Și da, privim cu speranță spre viitor!

Georgiana Mihalcea, redactor
scris pe
vine războiul în România
Zilele astea îi vorbesc cu realism copilului despre viitor.

Războiul din Ucraina ne privește într-un fel sau altul pe toți. Sau, cel puțin îl privim cu toții la televizor. Și nu doar noi, adulții, suntem afectați de tot ce auzim și vedem, ci și copiii noștri. Cu siguranță în fiecare casă sunt discuții pe această temă. Sunt și la noi. Dacă vine sau nu la noi în țară războiul este principala grijă a lui David, băiatul meu de 15 ani cu autism.

Nici n-am scăpat bine de frica pandemiei, nici măcar nu am apucat să ne întoarcem la școală, pentru că am continuat lecțiile online, tot de frică, și ultimele zile ne-au adus o frică și mai mare: războiul. Imaginile se succed pe toate canalele de comunicare și pur și simplu nu-i pot ascunde lui David ce se întâmplă la granița țării noastre.

Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru, „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 81. Episoadele anterioare le găsești aici, dacă acum ne citești pentru prima dată.

Încerc să-mi ascund propria-mi frică, pentru că David mă simte

Da! Mi-e frică! Mi-e frică de război până-n măduva oaselor și nu știu cum să-mi gestionez sentimentele. Încerc să mă agăț de orice declarație oficială care promite pacea, încerc să mă gândesc la altceva, încerc să…. Și nu pentru mine, ci pentru copilul meu.

El care se sperie de un fulger în nopțile de vară, el, care, dacă ridică cineva tonul începe să plângă, el care se roagă în fiecare zi ca oamenii să zâmbească și să fie fericiți, el trebuie acum să-și gestioneze niște emoții pe care nu credeam că le va trăi vreodată.

Ne este frică de lucurile pe care nu le cunoaștem, ne este frică de tot ceea ce nu putem controla. Oamenii se tem de moarte, se tem pentru viața copiilor lor. Sunt om. Și nu mi-e jenă să recunosc că nu știu cum să-mi gestionez corect această frică uneori.

Și, cu toate astea, în preajma lui David, devin incredibil de calmă și de stăpână pe mine. Pentru că știu că el mă simte, că el depinde emoțional de emoțiile mele, ca orice alt copil de mama sa.

De când a început războiul, David nu mă mai strigă Georgiana, ci mami

Cam pe la 9 ani, David a început să mă strige pe nume. La început mi se părea amuzant, n-am zis nimic și am rămas așa, „Georgiana”. Când a mai crescut, mi-a spus că-i place numele meu, că se simte și mai apropiat de mine spunându-mi așa.

Uneori, îi aminteam că el e singura persoană din lume care mă poate striga „mama”, că atunci când era mic toată casa răsuna de „maaaamiiii”, că mi-e dor să-l aud din nou. Ei, de când a început totul, cred că mi-a simțit frica, m-a văzut copleșită de tot ce este în jur și, din senin, am redevenit „mami”.

E modul lui de a mă proteja, e calea aleasă de el, pentru a ne întoarce în timp când era mic, când nu aveam alte griji în afară de autism, când era liniște și pace.

„Mami, ce vor rușii?”, „mami, stai cu mine”, „mami ce se aude pe stradă, vine războiul?!”, „maaaamiii, ție nu ți-e frică?!” Din „mami” ăsta spus din gurița lui David cred că-mi iau puterea de a zâmbi și a-i spune că, până la urmă, totul va fi bine.

„Mami, vine războiul și în România?!”

E întrebarea la care caută răspuns copilul meu în aceste zile. E mare. Știe. Înțelege, chiar dacă are autism, David este foarte bine ancorat în lumea reală. Nu pot să opresc pur și simplu televizorul și să mă prefac că nu există pericolul. Nu asta e soluția. Îl ascult, îl las să-și verbalizeze toate temerile și-mi caut cu grijă cuvintele din răspunsuri. Globul de cristal în care l-am ținut ani în șir s-a spart de mult, de când a început pandemia, e timpul să ne pregătim pentru orice, chiar și pentru ce e mai rău.

Promite-mi că nu va veni războiul la noi în țară! Promite-mi că n-o să distrugă nimeni casa noastră! Promite-mi că nu o să se oprescă curentul! Promite-mi că nu o să fugim din țară! Promite-mi că tati nu pleacă să lupte și va rămâne cu noi!

Davd, 15 ani, autism

Fac o paranteză. În toți acești ani, eu i-am tot promis lucruri și m-am ținut de cuvânt. Eu i-am fost scut la orice rău a apărut în jurul lui și le-am primit eu, cumva pe nesimțite și n-au mai ajuns la el. M-am gândit că asta e datoria mea de mamă, să-mi protejez copilul de tot ce i-ar putea afecta sufletul fragil. El știe că dacă mami promite, așa va fi! Dar acum…cum să promit lucuri atât de mărețe? E timpul să-l pun în gardă, e timpul să știe că e posibil să vină ziua în care punem ce avem mai de preț în două valize și fugim pentru a ne salva viața.

„David, ești mare acum și trebuie să-ți spun sincer că nu-ți pot promite nimic din toate astea. Există riscul ca războiul să ajungă la noi în țară. Există posibilitatea ca, într-o zi, să fie nevoie să plecăm din casa noastră, pentru că bombardarea unei țări începe cu capitala sa. Dar îți promit că vom fi împreună și îți voi proteja viața în fiecare clipă. Și chiar dacă, la final, casa noastră nu va mai fi așa cum o știm azi, vom munci din nou și vom ridica alta. Asta e tot ce pot să-ți promit…

Și va veni o zi în care toate astea vor fi în cartea de istorie

Da, asta trebuie să știe copilul meu. Nimic nu e veșnic, nici măcar un război. Așa cum eu îi povestesc lui cum a fost la Revoluție, așa va povesti și el peste o vreme despre pandemie și despre război. Trăim vremuri absurde, trăim vremuri de neimaginat și totuși trebuie să le trăim pentru că nu avem varianta B.

Mi-e frică, dar pot trăi cu acestă frică. O mamă care a adus pe lume un copil cu un diagnostic fără leac are super-puterea de a supraviețui, de a merge mai departe, de a găsi binele în rău, de a vedea speranța în norul lăsat în urmă de o bombă. Frica e firească, trebuie să o acceptăm și să învățăm să trăim cu ea.

Voi vă dați seama cât de puternici vom fi la final? Ce gust va avea din nou viața în ziua în care nu vor mai fi anunțate „cazuri noi de covid” ori „atacuri ale armatei ruse”? Vă dați seama ce copii puternici se vor ridica din această generație?

Vom crește niște supraviețuitori! Asta știu cu siguranță! Și cu toții vom aprecia și mai mult ce avem, dar, mai ales, pe cine avem lângă noi. Oamenii vor fi mai buni după toate aceste tragedii, pentru că tot ce am trăit de la începutul lui 2020 până în prezent ne-a învățat că nimic nu e mai de preț decât să fim în viață și să ne bucurăm de lucruri simple.

Prezentul e greu, dar hai să privim spre viitor

Dacă o să vină sau nu războiul în România nimeni nu știe. Azi. Vremurile în care trăim sunt atât de incerte, și tot ce pot face eu, ca om de rând, e să mă rog pentru pace, pentru un final fericit ca în poveștile pe care i le spun lui David de ani de zile. Și să ne bucurăm de fiecare clipă, nu ca și cum ar fi ultima, ci ca și cum ar fi un miracol. Viața în sine este un miracol și nu trebuie să ne amintească asta nicio pandemie și niciun război. Asta trebuie să știe David, asta trebuie să știe orice copil.

  • Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
  • Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa