Sunt două săptămâni de când a izbucnit războiul în Ucraina. Unii au plecat de la primele bombardamente, alții sunt încă pe drum spre alte țări. La granița noastră cu Ucraina este un flux mare de refugiați. O parte sunt deja în casele noastre. La mine, este Olga și doi dintre copiii ei. Povestea ei este povestea mamelor care duc propria luptă în spatele frontului. Am început să scriu articolul acesta în urmă cu două zile (8 martie 2022), încă aș putea scrie la el. În fiecare ora se schimbă ceva, în fiecare zi mai apare ceva nou. Ca în viață.
O cheamă Olga și arată ca o rază de soare. Numele ei îmi amintește că omul este cel mai sfânt lucru făcut de Dumnezeu, pentru că Olga înseamnă „sfânt“. E mamă. A fugit din Kiev în miez de noapte, luând cu ea cei doi copii ai ei, o fată, Masha, de 14 ani, un băiat, Ilia, de 9 ani și pe băiatul iubitului ei, Matvay, de 14 ani. Alex, iubitul ei, i-a adus cu mașina până la graniță, apoi s-a întors cu trenul să lupte alături de bărbați în țara invadată de ruși. Pe drum, au mai luat o prietenă cu un băiețel.
„Când am intrat prima oară în România, acolo, la graniță, după întuneric și teamă, am simțit un val de bucurie când am văzut zâmbetele românilor care ne așteptau și ne ofereau o masă caldă și ajutor. Normalitatea asta, liniștea de pe fețele lor, zâmbetele, au fost primul ajutor pe care l-am simțit când am pus piciorul în România. Parcă trecusem brusc din întuneric într-o lumină caldă și abia atunci am reușit să mă opresc din tremurat”.
Olga, mămica din Ucraina
Au plecat pe fugă, lăsând acolo prieteni și restul familiei. Dar nu pentru mult timp. Odată ajunsă în România, la graniță, a stat trei nopți ca să-și aștepte mama care n-a vrut să plece imediat. „În două zile se termină tot, nu are rost să plec“, i-a zis atunci mama ei. A rămas, dar în următoarele zile și-a schimbat părerea. Bunica și-a luat câinele și a decis și ea să plece.
Lupta din spatele războiului
Înainte de război, Olga conducea o firmă care se ocupa cu organizarea de evenimente. „Mă pricep să organizez. Asta știu să fac și îmi place“, spune ea. Și asta face și azi. A luat legătura din graniță cu toți prietenii rămași acasă, cu partenerii de afaceri din România, dar și din alte țări din Europa și a reușit în trei zile să se reunească cu mama ei la graniță. Dar nu doar cu ea.
Ajunsă în România, Olga și-a activat toți partenerii și clienții cu care a avut afaceri. I-a sunat, le-a cerut ajutor, a încropit un plan ca să-i scoată peste graniță pe toți cunoscuții pe care i-a lăsat în urmă. Are doi șoferi în Ucraina, pe care îi sună și îi trimite în diferite orașe bombardate, ori sate pentru a ajuta alți oameni să scape din iadul pe care ea l-a lăsat în urmă. Ei vin până în graniță, lasă oamenii și se întorc. Dar nu cu mașinile goale. Ci cu mâncare, medicamente, haine, tot ce împreună, români și ucraineni, reușesc să adune și să le trimită. „Am nevoie de un loc liniștit unde să stau să gândesc, să coordonez totul. Am nevoie de un plan pe termen lung; am nevoie să găsesc un loc unde să pot reporni afacerea mea, unde să-mi duc copiii și să pot spune – aici stăm un an – am nevoie de școală pentru copii, servicii pentru prietenii care vor să vină cu mine, case pe termen lung în care să putem sta, bani“, spune Olga.
Din 26 februarie, de când e în România, Olga organizează. Caută cazări pentru refugiați, familie, prieteni, prieteni ai prietenilor.
Olga organizează
Nu lasă pe nimeni în urmă. Pe nimeni care vrea să plece din Ucraina. „Mai am o bunică. Bunica din partea tatălui care a rămas într-un sat de lângă Kiev. Tata a fost ultimul ei copil care s-a prăpădit acum un an și ceva. Tare mult o iubea… Dar de când tata s-a dus, nu o mai interesează ce se întâmplă cu ea… “, mi-a povestit într-o seară, târziu, printre zecile de telefoane pe care le dădea cunoscuților pentru a reuși să preia o mamă cu 5 copii minori și să-i aducă la București. Povestea Alvinei, mama cu 5 copii, e la fel de impresionantă. O să v-o spun imediat.
Olga organizează. După ce mama ei a ajuns în România, Olga cu cei trei copii, cu mama ei și cu prietena Zehnya și băiețelul acesteia au plecat spre București. Eu am început să vorbesc direct cu ea din 4 martie. Erau pe drum. În noaptea dinspre 4 spre 5 februarie, au rămas într-un motel de lângă Brașov. A doua zi, spre seara abia, au ajuns la mine, Olga și cei doi copii de 14 ani. Zehnya, mama Olgăi și băieții mici, plus câinele, au rămas în Ciolpani, în casa unei mame singure cu 5 copii. O româncă de-a noastră care i-ar primit cu brațele deschise.
Câteodată, Olga care organizează, plânge
Olga face ce știe mai bine. Dar e om. E femeie. E mamă. Și, câteodată, Olga care organizează, se întristează. Și, câteodată, Olga care organizează, plânge. Aseară a visat că era în casa ei din Kiev și că privea în sus și vedea cerul. Nu mai avea acoperiș. „Dar nu aveam un sentiment de frică. Era bine! Poate așa va fi…“ În altă dimineață mi-a spus că a visat bombardamente. I se părea ciudat, pentru că ea plecat din Kiev cât încă bombele se auzeau departe.
„Nu m-am gândit deloc să stau și să văd ce-o mai fi. Știam că nu se va opri imediat, nici măcar în câteva zile. Am plecat la primul semn, doar vedeam ce se întâmplă, și am înțeles că deocamdată nu va fi bine. Nu avea rost să rămân. Trebuia să ajung undeva să am liniște și să mă organizez”.
Olga
Când a intrat prima oară în casa mea din București s-a minunat de căldură. Apoi a binecuvântat apa caldă. Patul curat. Mâncarea cu care i-am așteptat. Copiii cu care a venit la mine sunt mari, au 14 ani, și sunt liniștiți. Uneori, vorbesc cu tații lor la telefon. Deși nu le înțeleg limba, îmi dau seama din tonul folosit că li se cere să fie cuminți sau poate respectuoși, că li se spune să se facă utili. Ai mei ucraineni așa fac. Strâng masa, mulțumesc pentru mâncare, spun bună dimineața, noapte bună, sunt foarte respectuoși.
Singurul moment când se războiesc este pentru dulciuri. Dar fac repede pace și împart. Matvay poartă o șosetă neagră și una albă. Spune că așa s-a obișnuit de când practică hochei, pentru că ghetele lui sunt una neagră și cealaltă albă. Seara, după cină, când bem ceai la masa din bucătărie și Olga ne povestește ce a făcut peste zi, Matvay ține mereu să ne amintească și de tatăl lui: „Și tata este erou, nu e aici să-l vedeți, pentru că luptă pentru țară. Dar și el este erou!“ Câteodată, după ce vorbește cu el la telefon, Matvay se închide în dormitor și nu mai iese câteva ore. E trist. Apoi vine în bucătărie, îmi spune că sunt frumoasă și bună cu el și-mi mulțumește pentru mâncare.
„Gata, mama. Sunt obosit, vreau să ne întoarcem acasă…“
Aseară l-am cunoscut mai bine pe băiețelul mai mic al Olgăi, Ilia. A rămas la mine peste noapte pentru că Olga era prea obosită să-l mai ducă până la Ciolpani. A stat toată seara lipit de mama lui. Oriunde mergea ea, el se încolăcea în jurul taliei ei. Era atât de obosit, încât cădea din picioare. La un moment dat, luându-i fața în mâinile lui ca să o facă atentă, i-a spus: „Gata, mama. Sunt obosit, vreau să ne întoarcem acasă.“ Are 9 ani.
Olga l-a spălat și a stat lângă el să adoarmă. În tot timpul ăsta îi suna telefonul pus pe silențios. De data aceasta însă, l-a ignorat. A trimis doar mesaje. Câteodată, Olga care organizează, își culcă copilul. Îl spală. Îl mângâie.
O să spui că nu e nimic special în asta. Olga, ca multe alte femei de pretutindeni, e mamă, soție, iubită, prietenă și mai și lucrează. Așa este, ai dreptate. Dar eu sunt uimită de forța ei, a mamelor care și-au luat copilașii în brațe și își caută un loc liniștit să-și regăsească normalitatea.
Un plan cât un început de viață
Olga spune că dacă ar fi doar ea și familia ei, i-ar fi mai simplu să plece, să găsească un loc pentru ei pe termen lung. Dar de când e în România, familia ei s-a făcut și mai mare. A adus lângă ea prietene cu copii, părinții prietenilor, prietenii prietenilor. Sună, vorbește, verifică fiecare informație. Organizează. Planurile se schimbă aproape din oră în oră.
O prietenă din Barcelona o sună și îi spune că tatăl ei, semiparalizat, se află într-un sat de lângă Kiev cu femeia care are grijă de el. O vecină. Cum nici acolo nu mai e sigur, rușii au bombardat și în zona aceea, femeia vrea să plece, să ajungă în România împreună cu bătrânul pe care îl are în grijă. Dar are nevoie de un transport special. Olga se agită, vorbește 5 minute, apoi închide. Îmi traduce, apoi iar dă telefoane. În noaptea aceea ne-am culcat târziu, spre dimineață. Dar reușise să-i găsească o mașină care să-l transporte pe bătrân spre România. Credeți că s-a terminat aici? Nu, e greu să fugi printr-o țară bombardată. Nu mai există drumuri, iar drumul din punctul A în punctul B implică o mulțime de evenimente. De multe ori, sunt obligați să rămână peste noapte în case abandonate, fără lumină, ori căldură. Eu încă ascult și-mi imaginez doar astfel de lucruri. Ei deja le trăiesc.
Se gândește să plece în Bulgaria. Să găsească acolo o casă pentru un an în care să-și lase copiii cu bunicii. Ea va pleca în Portugalia unde are prieteni, parteneri și ajutor să repornească afacerea. Ca să trăiască și să-i ajute și pe alții, are nevoie de bani. Iar ea asta știe să facă, să organizeze. Și asta face.
Dacă nu poți face bine, nu face rău
Am cunoscut zilele astea oameni care m-au ajutat fără să mă cunoască. Dar și prietenii cu care nu mai vorbisem de multă vreme. Dar dacă poți să faci bine, faci și gata. Dacă nu, nu-i încurca pe alții. Am văzut o mulțime de mesaje răutăcioase de la oameni care cred că ne-am trezit noi acum să-i ajutăm pe ucraineni și că pentru ai noștri nu facem nimic. Și la noi sunt oameni săraci, de ce nu-i ajutăm pe ai noștri? Zilele astea nebune au unit oamenii. Și așa e normal. I-a unit pe cei care sunt oameni. Cei care cred că omenia, empatia sau mila românilor s-a născut datorită războiului de la graniță se înșală. O bună prietenă are o vorbă: „dacă nu poți face bine, nu face rău!“ Ceea ce le recomand tuturor celor care s-au speriat de valul de empatie al românilor.
Laura Pascu, prietena mea de peste 20 de ani, mă sună într-o seară:
— Sunt la spital! Naștem!
— Cum adică? Cine naște?
— Fata ucraineancă pe care o cazasem la Mihai naște! El era singur acasă, soția era la muncă. A intrat în panică și m-a sunat. Na, bărbații… Sunt cu ea la spital! Te sun mai târziu!
Mai târziu, a venit pe lume o fetiță pe care mama ei zice că o va boteza Laura.
Laura mea e tot un fel de panou de comandă. Preia anunțuri, caută cazare, ține legătura cu cei care primesc și cu cei care trebuie să ajungă. Fuge să adune lucrușoare, mâncare și oferă ajutor și pe unde mai ajunge. Și râde mult: „Am fost moașă! Avem o fetiță!“ Laura e o nebună faină cu care aș pleca la orice luptă din lumea asta!
Apoi e Andrei Crivăț. Este ardelean ca mine și jurnalist. Când am decis că vreau să iau în casă femei și copii fugiți din calea războiului, Laura m-a pus în legătură cu Andrei. I-am spus câți pot primi și ce nu pot oferi și el m-a pus în legătură cu Olga. Dar nu s-a terminat aici. Vă spuneam, pentru că și Olga aduce refugiați în București, a trebuit să ne unim forțele de câteva ori pentru a aduna ceea ce le lipsește celor care vin în țară, dar și celor care le oferă cazare însă nu se descurcă cu mâncarea sau alte produse.
Marius, de la Băcănia Veche ne-a ajutat în prima zi cu 10 porții de mâncare. Asta până ne-am organizat ca să gătim, muncim (că toți avem servicii) și să organizăm și colectarea celor necesare. Cel mai recent anunț postat de Andrei pe pagina lui de Facebook a fost pentru Alvina, o mamă cu cinci copii, cu vârste între 2 luni și 14 ani, care a fugit din Kiev cu hainele de pe ei.
Când va ajunge în țară, Alvina va sta în casa Alinei, mama singură cu 5 copii. Lucrușoarele de care au nevoie copiii Alvinei – lapte praf, scutece, păturici, încălțăminte, dar și jucării – au fost adunate cu ajutorul prietenilor (Raluca Chișu, Irina Manolache, Monica Popescu, Costel Adrian, Andreea Stamate, Mihai Turturică, Ami Radu, Ian Popa, Roxana Cîrjan, cărora le mulțumesc, dar și celor din spatele lor, care au făcut acest lucru posibil) și au ajuns deja acolo unde este nevoie de ele.
Prietenii mei au adunat și mâncare pentru cele două mame. Credeți că e simplu să hrănești 10 guri de copii? E, aici și-a adus contribuția și o vecină, turcoaică. Hamburgerii ei de pui și pâinea moale și caldă le-a adus zâmbete pe fețele copiilor. Și sunt sigură că același efect îl va avea și la casa din Ciolpani.
De ce le scriu numele celor care au fost aproape de mine? Din simplu motiv că sunt mândră de ei. Ei sunt România mea! Și pentru că până să-i scriu pe toți (și n-am reușit să-i amintesc pe toți) credeam că sunt mai puțini. Dar, nu, sunt mulți, sunt oameni cărora le pasă. Și asta e bine, că mereu apare câte unul să spună că a murit omenia. N-a murit, dragilor, doar că nu căutați unde trebuie!
Ceea ce vreau eu să spun este că exact așa e viața! Când ceva te lovește, altceva se ivește ca salvare. Pornești disperat spre aceea portiță de salvare, însă pe drum, descoperi că sunt mulți alții lângă tine. Și te înmoi. Și simți căldură. Și te oprești puțin. Deși ești disperat, simți că acolo unde ești ți-e bine. De ce ai mai pleca de acolo? Eu o înțeleg. Și tu ar trebui să o înțelegi. Și noi ar trebui să ne oprim din a mai judeca.
LATER EDIT: Aseară, Alvina, mama cu 5 copii a ajuns în Brașov, unde a fost nevoită să se oprească. Olga mi-a spus că era foarte tulburată, avea atacuri de panică, plângea și tremura din tot corpul. Olga a trimis-o la același motel unde a rămas și ea în drum spre București. Dar a găsit o familie care a luat-o la ei acasă. Târziu în noapte, după ce s-a liniștit, a sunat-o pe Olga și i-a zis că ea nu mai pleacă de acolo, că nu mai poate conduce încă 4 sau 5 ore până în București și că, oricum, nu știe unde va ajunge. Că oamenii care au primit-o i-au propus să rămână la ei, că o vor ajuta atât timp cât e nevoie. Atât pe ea, cât și pe copilașii ei. Că se simte bine la ei, că sunt foarte buni cu ea și cu copiii ei. În noaptea asta o să o lăsăm pe Alvina să se liniștească și vom vorbi mâine cu ea. Poate va rămâne acolo. Poate se va hotărî să vină spre București.
LATER LATER EDIT: Alvina vine spre București. Iar Alina o așteaptă în casa ei plină de copii să se ajute împreună. O mare parte din lucrușoarele adunate de noi sunt deja acolo, o așteaptă. Și mama Olgăi e acolo, iar Zehnya va ajunge în curând. Alvina nu va veni singură spre București. Fostul soț al Olgăi, pe care războiul l-a prins în vacanță, a fost în graniță română de la bun început. El o va prelua pe Alvina și o va ajuta să ajungă cu bine la Ciolpani.
