Când copilul intră la liceu, părinții știu din ce în ce mai puțin despre ce se întâmplă la școală. Grupurile de WhatsApp amuțesc, ședințele se răresc, profesorii comunică mai puțin, iar adolescentului i se spune, direct sau pe ocolite, că trebuie să se descurce singur. Am tras concluzia asta după trei ani de liceu ai copilului meu și mă întreb: Așa trebuie să fie? Sau am ajuns ca, în numele autonomiei adolescentului, să confundăm discreția cu dezinteresul?
Mă gândesc la grupul de WhatsApp al părinților din gimnaziu și parcă mi se derulează în minte un video din altă epocă. Nu, nu mi-e dor de „Buna dimineața la cafeluță”, ci de felul în care ne organizam, ne solidarizam și ne mobilizam atunci când exista o problemă care necesita și intervenția părinților. Acum, în liceu, nu știu dacă s-au scris mai mult de 100 de mesaje, și aici includ și tradiționalele „Crăciun fericit!”, „Vacanță frumoasă!” sau „Fie ca lumina…”. Avem și acum un grup cu doamna dirigintă și unul doar noi, părinții, în care, teoretic, am putea discuta despre ce li întâmplă copiilor: probleme pe care le au la ore, chestiuni de disciplină, conflicte, chiul, bullying, profesori care lipsesc nepermis de mult și fără explicații, ore la care nu se predă aproape nimic. E liniște în ambele grupuri. Ați putea spune că sunt nevorbită, însă nu e așa. Există multe probleme în clasă despre care efectiv nu vorbește nimeni. Site-ul școlii oferă doar date generale și nu există nicio platformă prin care părinții și profesorii să poată comunica în vreun fel, în mod constant. În catalogul online pentru note, unde există o secțiune de observații pe care o poate completa dirigintele, nu scrie niciodată nimic. În plus, noi, părinții, nu vorbim între noi, din motive care îmi scapă. Cu toate acestea, când ceva merge prost, școala ne reproșează că nu suntem suficient de implicați.
Ședințele tăcerii
Ședințele cu părinții, care se organizează o dată pe an, sunt, poate, cea mai bună ilustrare. În anii mici, o astfel de întâlnire putea să însemne o discuție despre copii, despre relațiile dintre ei, despre dificultăți, despre ce observă profesorii și despre lucrurile pe care le putem face împreună. La liceu, de multe ori, întâlnirea are un aer administrativ. Ni se prezintă superficial situația generală, ni se spun lucruri despre examene, absențe, reguli, burse, documente. De la catedră, doamna dirigintă ne spune cât de pierduți sunt copiii noștri, dar niciun părinte nu se ridică să spună că poate ar trebui să discutăm și despre neajunsurile școlii. Nu înțeleg de ce ascundem sub preș toate astea? Este greu să nu pleci de la ședință cu impresia că, în fond, școala și familia au început să funcționeze în două lumi paralele. Adolescentul este singurul punct în care ele se mai întâlnesc.
M-am trezit de multe ori singură, semnalând în fața dirigintei niște probleme pe care le discutasem cu alți părinți în particular și despre care căzusem de acord că sunt grave. Atunci când a venit momentul să le susținem și în fața clasei, în speranța că se va rezolva ceva, au băgat toți capul în pământ și s-au prefăcut că totul e perfect. După câteva experiențe de acest gen, am hotărât să nu mai fiu revoluționara clasei. În plus, copilul meu a fost luat peste picior de profesori din cauza intervențiilor mele și mi-a spus să stau în banca mea și să fac doar act de prezență la următoarele ședințe. „Mama, nu e bine să faci tam-tam”.
Nu ne batem capul, dar ne scuturăm portofelul
Lipsa aceasta de comunicare pare să fie o realitate confortabilă. Școala în ansamblul ei nu mai trebuie să dea explicații pentru ceea ce nu funcționează, copiii se bucură că nu mai sunt controlați, iar părinții au impresia că, dacă nu li se spune nimic, totul este în regulă. Cum spune englezul: „No news is good news”. Zilele trecute am discutat cu câțiva colegi de clasă ai copilului, care mi-au spus că părinții lor nu știu multe lucruri care se întâmplă acolo. Nu știu ca au fost zile în care profesorii au lipsit trei ore la rând, nu știu că există bullying, nu știu că unele ore se desfășoară exclusiv în gălăgie, nu știu că la unele materii nu li se predă aproape nimic.
O altă discuție revelatoare am avut-o cu mama unuia dintre colegii de clasă ai copilului. Am întrebat de ce nu ne revoltăm că nu vin profesorii la ore și nu-i pregătesc pe copii pentru bacalaureat. Mi-a spus franc: „Fiică-mea are nevoie de o medie de bac mare, merge undeva unde intră cu dosar. Va face meditații oricum, așa că nu îmi mai bat capul.” Nu ne mai batem capul, dar ne scuturăm portofelul. Într-adevăr, e complicat să te lupți cu un sistem întreg. Dacă ne-am fi unit cu toții, fără teama că vom fi judecați, și am fi făcut front comun, astăzi nu am mai fi spus cu resemnare că „oricum facem meditații”.
Autonomie sau „nu mă mai interesează”?
Adolescenții nu sunt, evident, cunoscuți pentru disponibilitatea lor de a povesti părinților tot ce li se întâmplă. Este firesc. La această vârstă, prietenii devin mai importanți, viața socială se mută tot mai mult în afara familiei, nevoia de intimitate crește. Unele lucruri nu vor fi povestite niciodată și nici nu trebuie să fie. Un adolescent are dreptul la o zonă a vieții sale care nu este inspectată de părinți. Dar mă întreb câți dintre noi mai știm cine sunt, de fapt, colegii copiilor noștri. Știm numele lor? Știm dacă există în clasă un copil marginalizat? Știm dacă există grupuri care nu se suportă? Știm dacă sunt conflicte care se repetă? Știm dacă un profesor nu poate stăpâni clasa? Știm dacă e nevoie, în anumite situații, de intervenția punctuală, a unuia sau a mai multor părinți? Sigur că multe dintre probleme se pot rezolva de către copil, de către copil și profesor, de către copil și diriginte. Dar ce se întâmplă cu restul?
- CITEȘTE ȘI: Mi-am tot certat copilul că chiulește de la ore. Apoi mi-am dat seama că primii care lipsesc sunt profesorii
Nu trebuie să știm totul. Dar e periculos dacă ajungem să nu știm mai nimic
Nu cumva transformăm nevoia de autonomie într-un abandon elegant? Îi spunem adolescentului că trebuie să se descurce singur și ne simțim părinți moderni, relaxați și suficient de înțelepți încât să nu intervenim. Numai că autonomia nu înseamnă absența adultului. Înseamnă să-i lași copilului spațiu să încerce, să greșească, să rezolve și să ceară ajutor, fără să-i transmiți că problemele lui nu mai sunt și treaba ta.
Nu cred că părinții de liceeni trebuie să știe despre fiecare ceartă din pauză sau fiecare detaliu din viața copilului. Nici nu cred că școala ar trebui să transforme părinții în inspectori ai activității profesorilor. Dar între controlul permanent și „nu mă mai interesează” există un spațiu enorm în care părintele poate rămâne prezent: să știe dacă adolescentul se simte bine la școală, dacă este în siguranță, dacă există probleme care se repetă, dacă profesorii își fac treaba și dacă are nevoie, la un moment dat, de ajutor.
Poate că acesta este, de fapt, lucrul pe care îl pierdem când copilul intră la liceu: nu doar informația, ci dialogul dintre adulții care au responsabilitatea de a-l sprijini. Școala și familia nu ar trebui să funcționeze în două lumi paralele, în care una presupune că părinții nu se mai interesează, iar cealaltă presupune că elevul trebuie să se descurce singur. Adolescentul are nevoie de autonomie, dar și de sentimentul că, atunci când ceva nu merge, există cineva care observă, întreabă și este dispus să intervină. Poate că nu trebuie să știm tot ce se întâmplă la liceu. Dar ar fi bine să nu ajungem să nu știm aproape nimic.
















