Sunt părinte de adolescent. Un părinte care a spus de multe ori „ai grijă!”, fără să fie sigur că acele cuvinte chiar ajung unde trebuie. Tragedia din barul elvețian, în care jumătate din victime sunt minori, m-a lovit exact acolo unde doare mai tare: în iluzia că „nouă nu ni se poate întâmpla”.
În noaptea de Anul Nou, 40 de persoane care petreceau într-un bar din stațiunea elvețiană Crans-Montana și-au pierdut viața în urma incendiului izbucnit din cauza artificiilor. 20 dintre victime sunt copii, cea mai tânără având 14 ani. Barul era frecventat de adolescenți și tineri, iar conform legislației din cantonul respectiv, persoanele sub 16 ani pot intra în localurile în care se servește alcool doar dacă sunt însoțite de un tutore legal sau de un alt adult autorizat de părinte. În acel bar se obișnuia ca anumite băuturi să fie servite cu artificii în ele, iar în noaptea incendiului astfel de artificii ar fi fost puse și în sticlele de șampanie. Deși nu există încă o concluzie privind cauza exactă a incendiului, principala bănuială este că scântei din aceste artificii ar fi ajuns la tavan, aprinzându-l.
Tragedia aceasta a venit ca un duș rece peste mine și, bănuiesc, pentru toți părinții de adolescenți. Copiii noștri nu mai sunt mici, dar nici adulți. Sunt undeva la mijloc – suficient de mari încât să iasă singuri în lume, suficient de vulnerabili încât lumea să îi poată răni definitiv. Deși de cele mai multe ori nu putem influența cu nimic desfășurarea unei astfel de tragedii, asta nu ne scutește de responsabilitatea de a încerca, mereu, să prevenim ce se poate și să învățăm din ceea ce nu mai poate fi schimbat.
Nu e suficient să știi unde, cu cine e copilul și ora la care se întoarce acasă
Ca părinte, am realizat că nu mai e de ajuns să știu unde merge copilul meu, cine îl însoțește și care e ora la care se întoarce acasă. E nevoie de mai mult. Trebuie să știu și că localurile pe care le frecventează sunt sigure. Că au ieșiri de urgență. Că respectă reguli de siguranță. Că nu sunt supraaglomerate. Și pentru toate astea e nevoie ca el însuși să fie capabil să facă o astfel de evaluare. Și, mai greu decât să-l învăț cum să identifice ieșirile de siguranță sau ce să facă în caz de pericol, e să-l fac să înțeleagă că a pleca dintr-un loc în care nu se simte în siguranță îi poate salva viața.
Știu bine, adolescenții nu au nevoie de predici. Nu învață din ele. Însă tragedia din Elveția, la fel ca cea din clubul Colectiv, de altfel, ne arată clar cât suntem de vulnerabili și de expuși pericolelor. Cât de important este să respectăm regulile de siguranță, să nu ne culcăm pe o ureche și să ne gândim că „merge și așa”. Să nu ne jucăm cu focul- la propriu. Am vorbit mult în familie zilele acestea despre pericolele la care nu ne gândim decât rareori: de ce focul/artificiile/instalațiile improvizate pot deveni mortale, de ce aglomerația e riscantă, de ce consumul exagerat de alcool te face să iei decizii proaste (și) în caz de pericol, de ce trebuie să știi exact ce ai de făcut în caz de incendiu etc.
Una dintre cele mai grele provocări pentru mine, ca părinte, este să-mi învăț copilul să plece. Să plece dintr-un loc care nu se simte sigur, să plece chiar și atunci când „toți ceilalți rămân”, să plece fără să-i fie rușine, să plece fără să se considere un laș. Curajul nu înseamnă să reziști într-un pericol. Uneori, curajul înseamnă să identifici pericolul și să alegi să pleci. Sigur, în măsura în care poți, îl îndepărtezi și îi faci și pe ceilalți să-l conștientizeze.
Până acum, când copilul ieșea în oraș, întrebările mele de bază erau „Unde mergi și cu cine? La ce oră te întorci?” De acum, mai important de atât e ca atunci când se află acolo să se întrebe din proprie inițiativă: „Te simți în siguranță aici?”
