Povestea prieteniei dintre o refugiată ucraineană și o fetiță româncă: „Noaptea, vorbește în somn, plânge și se trezește speriată”

Roxana Ioana Ancuța
scris pe
Povestea prieteniei dintre o refugiată ucraineană și o fetiță româncă. Svetlana și Patricia
Citiți despre prietenia sinceră dintre cele două fetițe care s-au întâlnit la o piscină din București

În toată durerea provocată de războiul din Ucraina sunt și povești care aduc un strop de speranță și de bucurie. Svetlana, o fetiță de doar 9 ani care a fugit împreună cu mama ei, Olena, din adăposturile din Kiev și-a regăsit zâmbetul jucându-se cu Patricia. S-au întâlnit întâmplător la o piscină din București și, deși nu vorbesc nicio limbă comună, joaca le este liant.

Svetlana și Olena s-au adăpostit timp de 6 zile de bombele și de gloanțele ucigașe, la metroul din Kiev. Au reușit cu greu să fugă de-acolo pentru a ajunge la București. Și nu au apucat să ia cu ele decât niște schimburi, pe care le-au aruncat într-o geantă, pisica familiei și… nimic mai mult. În România s-au reunit cu bunica Svetlanei, Valeria, care trăiește de ani buni în Israel. Femeia li s-a alăturat celor două pentru că Olena trecea printr-o depresie puternică. Chiar dacă acum e în siguranță, trauma trăită în zilele de război din Ucraina a fost prea mare pentru ea. Mama fetiței este foarte afectată și faptul că a plecat de acasă nu reprezintă pentru ea o consolare. A plecat și a lăsat totul în urmă. Casa, prietenii, familia, iubitul, orașul în care trăia frumos.

Olena, chiar în ziua în care a plecat din apartamentul ei din Kiev

”Mama stă doar în cameră, ia sedative puternice”

„De trei zile ne întâlnim la piscină cu o fetiță din Ucraina. O cheamă Svetlana. Are 9 ani și bunica ei, Valeria, îmi povestește că Svetlana împreună cu mama ei Olena abia au reușit să părăsească Kievul bombardat, după ce s-au adăpostit șase zile la metrou”, își începe Lorena Anastasiu povestea. O poveste despre durere, tragedie, despre fugă, case distruse, familii destrămate și război. Dar și despre iubire, generozitate, căldură umană, prietenie pură și sinceră. Bunica Valeria trăiește în Israel de mulți ani. A venit la București special pentru a le prelua pe Svetlana și pe mama ei care, mult prea afectată de experiența trăită în Ucraina, nu mai are putere, acum, să se ocupe așa cum ar trebui de fetiță.

„Olena stă doar în cameră, cu sedative puternice, face atacuri de panică și este mereu conectată cu rudele și prietenii care au rămas în infern. A venit și ea la piscină, în prima zi. Dar s-a speriat din cauza zgomotului de la jacuzzi, i s-a făcut rău și a trebuit să vină salvarea”, continuă Lorena.

Svetlana (9 ani) împreună cu mama ei, Olena, în apartamentul din București care le-a găzduit preț de câteva zile

Fetița ucraineană ziua râde, noaptea plânge

Lorena o întreabă pe Valeria cum se simte Svetlana. Care este starea ei. Cum s-a acomodat la București. Dacă s-a acomodat. Aparent..este bine. Cel puțin în timpul zilei. La piscina la care mergea împreună cu bunica ei a cunoscut-o pe Patricia, fetița de 7 ani a Lorenei Anastasiu. S-au împrietenit repede, s-au joacă amândouă, au răs, au înotat, s-au bălăcit, s-au îmbrățișat și au răspândit bucurie. Așa era Svetlana în preajma noii ei prietene, Patricia. Veselă și curajoasă. Dar acasă…la casa ei adoptivă din București, plângea. Și vorbea în somn, după care se trezea speriată. Îi sunau în minte stridentele și înfricoșătoarele sirene de război. Și oare când va uita Svetlana experiența războiului din Ucraina? Condițiile în care a trebuit să fugă de-acasă împreună cu mama ei, lăsând totul în urmă.

„Toate fricile și barierele Patriciei au fost demontate de atitudinea acestei fetițe”

Fetița refugiată, Svetlana, a devenit prietena cea mai bună a Patriciei, fetița româncă pe care a cunoscut-o la o piscină din București

”Pe marginea piscinei, Patricia și Svetlana stau și se privesc, bălăcindu-și picioarele în apă. Își zâmbesc. Fetița ucraineană o invită printr-o mișcare a capului să sară în apă. De aici, ceea ce a urmat a fost ca un spectacol. Înțelegându-se doar din priviri și gesturi, s-a legat între ele un joc atât de frumos, pur și armonios, dincolo de cuvinte. Săreau sincron în apă, se roteau, înotau după minge. Toate fricile și barierele Patriciei au fost demontate de atitudinea acestei fetițe. O urma cu naturalețe. Cu un curaj pe care cu siguranță nu avea cum să-l capete în altă împrejurarec. Ci doar prin puterea exemplului, manifestarea în forma cea mai pură a unei încrederi debordante”, mai spune mama Patriciei, Lorena.

”Au jucat tot felul de jocuri. Cu pahare de plastic, cu mingea…Mijloacele acestea simple și lipsa cuvintelor au făcut ca acestă legătură să fie cu atât mai profundă și specială. M-am uitat la ele ore în șir. Cum se înțelegeau din priviri, uneori gesturi. O armonie perfectă.”

„Poate se ascundea de sunetele sirenelor”

Această piscină din București a devenit, pentru câteva zile, locul în care Svetlana a uitat puțin de unde și de ce a plecat. Svetlana plânge în somn, se agită, vorbește, tresare. Un întreg zbucium îi tulbura nopțile. Dar zilele îi readuc speranța. Și zâmbetul pe buze. Este o fetiță curajoasă și puternică.  

”Uneori, se desprindea pentru o clipă din joc și înota până la fundul piscinei. Rămânea acolo câteva minute…Poate se ascundea de sunetele sirenelor care încă îi mai vâjâiau în urechi, sau poate de acolo, din liniștea de sub apă își culegea curajul…”

Lorena Anastasiu
Svetlana a găsit liniște și relaxare în piscina bucureșteană, acolo unde și-a făcut-o prietenă pe Patricia, fetița româncă

Svetlana i-a oferit încredere și curaj Patriciei

”Svetlana înota în chiloței”, își mai amintește Lorena un alt episod de la piscină, un moment care a impresionat-o. Patricia a întrebat-o dacă nu poate să facă și ea același lucru, pentru a fi la fel ca prietena ei… ”M-a emoționat foarte tare legătură dintre ele. Patricia i-a oferit Svetlanei un colț din copilăria de care avea nevoie. Și pe care o abandonase brutal și brusc din cauza acestui război. Svetlana i-a oferit Patriciei încredere și curaj. Patricia înota și înainte, dar nu avea curaj, de exemplu, să înoate tot bazinul de la un cap la celălalt. Ori să se arunce în apă, fără să-și pună mâna la nas”. Dar cu ajutorul Svetlanei, datorită dezinvolturii ei, Patricia a prins curaj. A uitat de aceste temeri. Le-a depășit în cel mai natural mod cu putință. Fetițele s-au ajutat reciproc.

Apa le-a curățat de temeri pe cele două prietene. Uneia dintre ele i-a dat curaj și astfel a înfrânt teama de apă. Celeilalte i-a oferit bucuria de a se elibera de gândurile urâte. De imaginile și momentele trăite sub groaza războiului. Și, mai mult decât atât, le-a adus una în calea celeilalte. O prietenie pornită acum, la o vârstă fragedă, de care probabil își vor aminti o viață întreagă.

Zâmbetul fercit al Zvetlanei, fetița ucraineană, înainte de război

Și-au promis prin semne că se vor mai vedea

Lorena și fetița ei, Patricia, au revenit la piscină și în zilele ce au urmat. La fel și Svetlana împreună cu bunica ei. Coșmarurile și experiențele trăite în Ucraina, de când „a venit” războiul, parcă ar fi făcut un pact cu Svetlana. Ziua o lăsau în pace, cu pace. Dar noaptea îi tulburau gândurile și sufletul. De-ar trece timpul mai repede. De ar da uitării urâtul războiului. De ar trece timpul mai repede si de s-ar termina războiul. De-ar fi oamenii bine, de-acum și pentru totdeauna.

„Ne-am întâlnit și în zilelele următoare”, spune Lorena. ”Și această prietenie fără cuvinte a devenit atât de profundă. Patricia i-a redat Svetlanei, pentru o clipă, zâmbetul inocent, bucuria simplă, copilărească. Abia s-au despărțit… Svetlana trebuia să plece să locuiască la bunica, în Israel. Dar și-au promis, prin semne, că se vor mai vedea. Svetlana a arătat în sus, apoi semnul <se va termina>. Iar Patricia a luat-o în brațe și au stat așa câteva minute „.

Au făcut schimb de numere și Svetlana a promis că în Israel va învăța engleza. Iar Patricia, care deja o studiază, a promis că o va aprofunda. ”Nu știu dacă se vor mai vedea vreodată, mi-ar plăcea să cred că da. Însă legătura aceasta specială, cu siguranță le-a impactat pe fiecare dintre ele. Inclusiv pe mine. Într-un mod pozitiv, profund”.

Svetlana o întreabă necontenit pe bunica ei când se vor întoarce acasă. „În curând”, i-a spus Valeria. Deși, Lorenei i-a șoptit, tristă, că nu se știe dacă vor mai avea unde să se întoarcă.

Fetița ucreineană, cea mai bună prietenă a fetiței românce

”Știi mami”, îi spune Patricia Lorenei, în drumul lor spre casă. ”Svetlana este prietena mea cea mai bună. Nu m-am gândit niciodată că voi avea o prietenă atât de bună fără să vorbim”. Vreo zece claxoane simultane i-au țiuit în urechi Lorenei. Era verde. Și aceeași veșnică grabă a secundei spre nicăieri. Și-a liniștit brusc gândurile în acea prietenie specială, dintre fetița ei și fetița ucraineană. O revelație a esenței legăturilor umane. ”M-am gândit câtă risipă de cuvinte facem, ne pierdem printre ele și uităm de multe ori chintesența comunicării adevărate, autentice. Cum ar fi să mai  <vorbim> din când în când și fără cuvinte? Așa, de la suflet la suflet.”

Cine este Lorena Anastasiu?

Lorena Anastasiu, mamă a doi copii ( Patricia, 7 ani și Damian, 4 ani) ), este consultant politic, PR și autoare de cărți pentru copii.

Lorena Anastasiu este un om frumos. Și la chip, și la suflet. Încă din primele zile ale izbucnirii războiului din Ucraina, Lorena a ajutat patru familii de refugiați punându-le la dispoziție o casă pe care o are la munte. Cu de toate cele de trebuință în ea.

Lorena a încercat să le vorbească despre război copiilor ei, Patricia (7 ani) și Damian (4 ani). În linii mari, atât cât le poți vorbi unor copii despre un asemenea subiect. Fetița știa deja câte ceva despre război, de la școală. ”Mi-au pus mai multe întrebări și am încercat să le dau răspunsuri potrivite pentru vârsta lor. În primul rând, nu i-am expus știrilor media. Televizorul nostru este închis aproape în permanență. Da, există un război, nedrept ca toate războaiele în care suferă oameni nevinovați, dar ceea ce putem face noi este să ne rugăm pentru acești oameni și să-i ajutăm cu ce putem. Chiar și cu o vorbă bună, o stare pozitivă, un gest. ”

„Dar putem și noi să pățim ceva? Unde să ne ascundem dacă vin avioanele?”

Astfel, Lorena împreună cu Patricia și Damian, în fiecare seară, la culcare, spun o rugăciune pentru copiii și oamenii din Ucraina. Să fie ocrotiți, să scape cu bine și acest război să înceteze. După ce termină rugăciunea, Patricia și Damian o întreabă pe Lorena dacă și noi suntem în pericol, la noi în țară… ”Dar putem și noi să pățim ceva? Unde să ne ascundem dacă vin avioanele?”, iar mama copiilor încearcă să le alunge aceste gânduri, spunându-le că totul va fi bine cu ajutorul lui Dumnezeu.

Olena, mama Svetlanei, este medic dermatolog

Olena (stânga imaginii), Svetlana, Valeria și soțul Valeriei (fotografie realizată, acum câteva zile, în Israel)

Între timp, Svetlana și mama ei, Olena, au ajuns în Israel, la bunica Valeria. Olena și-a mai revenit, după această perioadă tulburătoare. Fuga de război, experiența pe care a trăit-o alături de alți refugiați în metroul din Kiev, acolo unde se adăpostise împreună cu fiica ei, apoi faptul că a trebuit să lase totul în urmă, i-au provocat stări de panică și depresie. Acum, condiția psihică a Olenei pare a se îmbunătăți.

”M-am născut și am crescut în orașul Luhansk”, povestește Olena. ”Când a început războiul acolo, în 2014, Zlata avea abia 1 an. (…) Aș vrea să spun că nu, nu am părăsit locurile natale, nu am părăsit Ucraina, am fugit de acolo. Între 2014 și 2015 am locuit în Israel, la mama mea. În 2015, am revenit la Kiev pentru a rămâne și locui acolo. A urmat divorțul de soțul meu (s-a dovedit că suntem complet străini și avem scopuri diferite), eu rămânând singură cu fiica mea, într-un oraș în care nu știam prea multe. Mi-am găsit chemarea în medicină și am reușit să îmi fac o carieră de succes ca dermatolog și cosmetician. Mi-am cumpărat mașină, reușisem să îmi cumpăr, cu credit bancar, și – un apartament – în aprilie, acum – urma să primesc cheile. Dar, cel mai important, mi-am cunoscut adevărata dragoste”.

”Mă rog ca persoana iubită să rămână în viață”

”Pe 24 februarie 2022, m-a trezit un telefon și… mi s-a prăbușit lumea. Ca, de altfel, lumea tuturor locuitorilor Ucrainei. Începuse războiul. Nu contează cine spune adevărul. Fiecare are propriul adevăr. Cel mai probabil nu vom știi niciodată. O medalie are întotdeauna două fețe și există și o margine. Acum mă rog doar ca persoana iubită să rămână în viață și să fie bine. Nu mai cer nimic de la Dumnezeu și de la Univers. Acesta este adevărul meu. Iar acum trăiesc doar în speranța unui miracol. Dacă în lume apar asemenea rele și poate fi atâta durere, atunci și miracolele sunt posibile. Cred în asta cu toată inima”.

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa