Cum și-a pus copilul meu cu autism toate fobiile pe pauză la concertul lui Smiley

Georgiana Mihalcea, redactor
scris pe
concert Smiley
Cum am trecut de la agonie la extaz la concertul lui Smiley de la Arenele Romane. FOTO: Arhivă personală

Cu magia lui, Smiley a reușit, în doar 3 ore, să-i pună pe pauză toate fricile, fobiile și temerile lui David, la concertul de la Arenele Romane, de pe 1 iunie 2024. Deși am luat bilete cu o lună înainte, nu credeam că o să ajungem să intrăm în incintă, dar barem să stăm să prindem aplauzele de final. Dar, se pare că minunile chiar se întâmplă celor care cred cu adevărat în ele și eu cred de aproape 18 ani că doar minune după minune te ajută să mergi zâmbind la braț cu autismul.

De când era mic, David l-a iubit pe Smiley. Și eu, pentru că iubesc tot ce iubește el. Muzica lui Smiley n-are cum să nu-ți placă, să nu te regăsești în ea: e pozitivă, e motivațională, e, așa pe stilul nostru de unicorni. Dar niciodată n-am fost la un concert al lui. Deși, în trecut, David a bifat câteva concerte la Sala Palatului la alți artiști și unele Revelioane în piețe publice. Până în 2020. Apoi n-a mai mers în locuri cu multă lume, mult zgomot, multe lumini. Până ieri, de 1 iunie.

1 iunie 2024: Emoțiile de dinainte de concert

De 1 iunie mereu am făcut, ca orice părinte, ceva special cu și pentru copilul nostru. De cele mai multe ori ne duceam la mare, acum ne-am gândit să mergem, împreună cu prietenii noștri din proiectul „ȘiEuPot”, la concert la Smiley. Zis și făcut. Ne-am mobilizat din timp, am luat bilete, am numărat zilele, apoi orele, apoi minutele. Apoi, l-am auzit pe David: „Am emoții, mami, ce o să fac eu în atâta lume? Ajută-mă!” Am transferat responsabilitatea undeva mai Sus de puterile mele, am spus o rugăciune, un „Doamne ajută!” mai adânc ca niciodată și am plecat.

L-am lăsat să-și comande un Uber Black (ăla care vine cu mașini de lux și buget pe măsură) ca să-i ridic nițel nivelul de oxitocină înainte de a ajunge la locul faptei. În fața Parcului Carol aveam inima cât un purice. A lui era, cred, și mai mică. Taică-său părea relaxat. Noroc că mai e cineva echilibrat în familia asta!

Vorba lui Smiley, „aia e”, vedem ce-o să fie! Dacă nu se poate, știm drumul spre casă. Evident că era multă lume. Și cum n-ar fi fost, având în vedere cine avea să urce pe scenă! Doamne, dă o ploaie să mai plece lumea pe acasă. Uf… stai că nu e un gând bun! Doamne, fă cumva că ieșim cu basma curată din treaba asta!

A fost la un pas de atacul de panică

N-am găsit gașca, ne-am împotmolit puțin la intrare, că a trebuit să explicăm oamenilor de la intrare de ce tinerii noștri „Under 23” nu se pot duce la o intrare separătă de părinți. Apoi, hopa în hăul Arenelor. Totul părea mai mare ca niciodată, judecând după cu mă strângea David cu o mână transpirată de mână.

Au început să-l mănânce ochii, să i se înroșească gâtul. Palmele erau din ce în ce mai reci și a început discursul : „Mami, de ce n-am stat la noi acasă, unde e liniște și pace? Vedeam un film pe Netflix, nu ne deranja nimeni. Oare ce-a fost în capul nostru?” Până la atactul de panică și pierderea controlului mai era doar un pas. Unul de furnică.

Chiar? Ce-a fost în capul nostru? Noi, care în ultimii 4 n-am făcut decât să dăm toate sunetele mai încet, să ocolim mulțimi, să renunțăm, să amânăm, să căutăm liniștea cum caută alții aurul. Copilul meu, cu agorofobia (teama de mulțimi) lui de 5 stele, era în mijlocul unei platfome în care oamenii începeau să vină și să vină, până s-a umplut cu totul.

La 8 fix a cântat un băiat în deschidere. Drăguț de altfel, dar nu făcea decât să întindă nervii lui David și mai mult. Unde e Smiley? Cât mai e până la 8 jumate, când se anunțase urcarea lui pe scenă? Mai un suc, mai un nachos, mai o poză.

Smiley a topit autismul lui David timp de 3 ore

A intrat Smiley. Sunetul a crescut. Aplauzele s-au pornit, luminile s-au dezlânțuit. Lasere, confetti. Strigăte și ovații. Tot tacâmul meritat de un așa artist. Mă uit la copil. Copilul se uită la mine cu gândul la o teleportare direct în canapeaua de casă. Zâmbesc. Mă uit în Sus! Sus se uită la mine și zice: „o să fie bine!”

Zâmbesc și încep să cânt și să dansez. Cu David de mână. Cu mâna lui pufoasă, rece și transpirată de atâtea emoții, de atâtea lucruri de procesat pe secundă. Mă uit la Florin. Privirea lui îmi dă putere. Mereu mi-a dat.

Și mi-l ia Smiley pe David la întrebări „De unde vii la ora asta?” Și David al meu începe să se lumineze la față, să-și miște corpul pe ritmul muzicii, să cânte, să filmeze, să facă poze, să râdă. L-am luat de mână. Mâna s-a încălzit la loc, m-am uitat la el și zâmbea. Mi-am dat voie să mă relaxez și să mă bucur, de parte niciodată n-a fost altfel decât așa, normal, banal. Pentru o fracțiune de secundă, m-am gândit că am și uitat când m-am simțit ultima dată așa de bine. Oare când am cântat alături de mii de oameni, când am dansat de parcă nimeni nu m-ar fi văzut, când m-am mai distrat atât de bine?! Habar nu am, uitasem.

În ultimii 4-5 ani, copilul meu a căutat să stea departe de oameni, de adolescenți în special, a evitat zgomotele puternice, a fugit de lumini intense și n-a pus piciorul într-un loc cu mulți oameni. Și uite că Smiley, muzica lui, atmosfera creată la #SmileyVerse a creat așa, o magie care l-a făcut pe David să uite de toate și să se bucure de experiența asta, să ignore toate piedicile pe care i le-a pus în ultima vreme autismul.

Era, așa ca-n visele mele de mamă: un curajos, un puternic, un adolescent de 17 ani la concert, așa cum toți adolescenții de acolo se simțeau. Deodată, mi-am dat seama cum ar fi fost dacă povestea noastră ar fi fost alta…Și m-am uitat în Sus și Sus era senin și stelele au format un zâmbet. Apoi, m-am uitat pe scenă si Smiley cânta că „Oficial îmi merge bine” Da. Bine. Binele ăla după care am tânjit atâția ani.

Am stat cu David 3 ore în picioare. Am cântat cât ne-au ținut plămânii, am dansat până nu ne-am mai simțit picioarele, ne-am îmbrățișat, am râs, am făcut live pe Facebook, multe poze și filmulețe, ca să nu uităm niciodată magia primei zile de vară a lui 2024.

„Visul unei nopți de vară” pentru mine, David și câteva mii de oameni. FOTO: Facebook-Smiley

Mesaj pentru Smiley

Deși nu cred că va citi vreodată aceste rânduri, simt nevoia să fac un exercițiu de imaginație să-i spun ceva lui Smiley. „Nu cred că-ți imaginezi ce a însemnat concertul tău pentru mine și copilul meu. Cum a fost să-l văd în „SmileyVers-ul” tău plin de sunet, lumină, culoare și lume comportându-se de parcă niciodată nu i-a fost frică să iasă din casă, de parcă niciodată nu s-ar fi ascuns de toate astea. Îți mulțumesc, Andrei, că ai pus, timp de 3 ore autismul copilului meu pe pauză.

Dacă te-ai întrebat vreodată ce efect are muzica ta asupra oamenilor, ei bine, să știi că are un efect magic, transformă, schimbă din rădăcină chiar și cele mai mari frici ale unui om. Muzica ta dă speranță unei mame care rămâne în unele zile fără soluții. Tu, Omul, ai făcut aseară ceva incredibil pentru noi: am mers la braț cu Smiley, în loc să mergem la braț cu autismul, cu o facem de aproape 18 ani.

Pentru toate astea, pentru cuvintele spuse între piese, pentru magia din inima ta care a ajuns fix în inima copilului meu, pentru cum m-am simțit eu aseară, pentru cum a dormit David după concertul tău, pentru optimismul pe care îl emani de fiecare dată: îți mulțumesc!”

Epilog

După concert, gașca noastră a rămas la autografe și poze cu Smiley. Noi am plecat spre casă crezând că e mult de așteptat și n-aș fi vrut să-mi forțez norocul. Acum regret, amicii noștri s-au pozat cu vedeta serii, cred că i-ar fi plăcut și lui David. Aia e, prindem noi altă ocazie, pentru mine a fost de ajuns ce am trăit la concert.

Imediat ce am ieșit din Arene, David s-a desincronizat puțin, a văzut imediat cât de multă lume e în jur, a intrat puțin în panică, dar până acasă s-a reechilibrat. A dormit toată noaptea după mult timp, a râs în somn și, dimineață stima de sine era cocoțată undeva sus, cum n-a mai fost de mult.

A înțeles că, dacă vrea, poate. Poate să supraviețuiască și chiar să se bucure într-o lume diversă, colorată, zgomotoasă, intensă. Trebuie doar să găsească ceva minunat de care să se agațe, să-i dea speranță că va fi bine. Nu spun că toate vor fi la locul lor după această noapte, dar știu sigur că data viitoare când panica va încerca să-i întunece mintea, David își va aminti că a putut să facă față multor provocări în același timp și cine știe ce orizonturi minunate i se vor deschide după ziua asta grozavă de 1 iunie 2024!

  • Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
  • Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David. 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa