În mai puțin de zece zile, în spațiul public au apărut trei cazuri revoltătoare privind abuzuri ale unor profesori asupra elevilor săi. Toate cele trei scandaluri au în centru acuzații privind hărțuire și abuz sexual și s-au petrecut în mediul educațional: mentorul Kristof Lajos a fost prins în flagrant întreținând relații intime cu un copil de 14 ani, profesorul de Economie de la Colegiul „Sf. Sava” Sorin Spineanu-Dobrotă este cercetat, în urma unor plângeri, pentru viol și agresiune sexuală asupra a doi adolescenți de 16, respectiv, 17 ani, iar profesorul de sociologie Alfred Bulai a fost acuzat de mai multe studente, din mai multe generații, de hărțuire sexuală și abuz.
Pentru a înțelege cum ajung elevii victime sexuale ale profesorilor, cum acționează abuzatorii și ce putem face, ca părinți, să prevenim astfel de situații, am stat de vorbă cu psihoterapeutul Loredana Vârgolici. Ea ne-a explicat cum și când trebuie construită relația de încredere părinte- copil, în așa fel încât, la primul semn de manipulare sau abuz, tinerii să spună Nu și să semnaleze părinților situația prin care trec.
Totul Despre Mame: Cum ajunge un copil/ un tânăr victimă a unui profesor? Există un profil preferat de abuzatori și copii mai ușor de manipulat?
Psihoterapeut Loredana Vârgolici: Abuzatorul își știe victima și, în general, o alege pe cea cu vulnerabilități, mai ușor de prins, de controlat și de influențat. Se poate spune că există un profil al copilului preferat de astfel de abuzatori: este copilul care pare mai puțin susținut, care nu pare bine integrat în grupul de prieteni, care vine dintr-un mediu nefavorabil, care are niste vulnerabilități.
Cum acționează, de obicei, un astfel de abuzator?
În primul rând, câștigă încrederea victimei. Urmează izolarea socială, când tânărul este îndepărtat de familie și de prieteni și când abuzatorul încearcă să-i limiteze contactul cu alții, pentru a-I controla mai ușor. Apoi, încearcă să îi controleze viața sau diverse aspecte din ea. În cazul profesorilor, de exemplu, cu amenințări de tipul: „Nu iei notă mare/ Nu iei examenul/ Nu treci clasa fără ajutorul meu”. Apar frecvent în astfel de cazuri agresiunea verbală și cea emoțională, precum și inocularea sentimentului de vinovăție („Totul se întâmplă din cauza ta”). De cele mai multe ori, este folosită umilirea. Mai simplu spus, manipularea psihologică.
Ce îl impiedică pe un copil/ tânăr să îsi dea seama, din timp, că este sau e pe cale să devină victima unui abuz?
În primul rând, îl împiedică faptul că, cel puțin în cazurile de față, abuzurile vin din partea unor oameni pe care el i-a investit cu foarte multă încredere, de la care nu se așteaptă la așa ceva. Și atunci nu realizează că este victimă, că nu este firesc prin ceea ce trece, decât atunci când lucrurile ajung departe. Și chiar dacă realizează, simte că ceea ce i se întâmplă e ceva de necrezut.
Ce îl impiedică să-i spună abuzatorului „Nu!”?
Pentru un copil, un profesor reprezintă o autoritate. Iar unei autorități îți e mai greu să-i spui „Nu!” Mai ales dacă el îți transmite că ți-e superior, că are putere, că are credibilitate în fața tuturor. Victima este adusă de abuzator într-o zonă de manipulare, de control și de teamă.
De ce durează, uneori, ani întregi până când o victimă poate vorbi despre ceea ce i s-a întâmplat? În două dintre cazurile mediatizate în ultimele zile victimele au vorbit foarte târziu.
Când ești în postura de victimă, te simți rușinat și ai permanent sentimentul de vină, acela că ai făcut tu ceva ce te-a dus în acea situație. Ai nevoie de timp să recunoști față de tine că ai fost o victimă și că ai trecut printr-un abuz. Apoi, pe lângă faptul că ai trecut prin ceea ce ai trecut, există riscul ca oamenii din jurul tău să nu te creadă. Și atunci îți este și mai greu să vorbești. Trebuie să reușești să aduni, în timp, foarte mult curaj ca să te vulnerabilizezi în felul acesta. Și să îți asumi că în momentul în care povestești cuiva și apoi depui o plângere la Poliție (cum s-a întâmplat în cazul de la „Sava”) – acest demers presupune o retrăire a traumei. Ai nevoie de foarte multă putere psihică să poți să faci așa ceva. Și durează să aduni această putere.
Ce putem face, ca parinti, sa prevenim astfel de situatii?
Cel mai important lucru este să îi învățăm pe copii despre corpul lor și despre ce înseamnă limitele. Să le asigurăm un mediu în care să știe că noi suntem de partea lor, că noi îi vom crede mai degrabă pe ei decât pe alții, că nu vom crede că ei sunt cei care au făcut ceva greșit. Și să știe că vom asculta întotdeauna tot ceea ce au de spus.
O astfel de relație de încredere se construiește în timp. Este o practică de fiecare zi, de a-ți asculta copilul mereu, de a-i asculta gândurile, de a fi curios cu privire la ceea ce face și la ceea ce simte. De a fi curios despre lumea lui interioară. E nevoie să fim empatici și atenți la ceea ce ne spun copiii încă de când sunt mici. Dacă asteptăm adolescența ca să avem discuții deschise și empatice cu ei, acele discuții nu vor veni. Dacă părintele nu construiește în timp relația cu copilul, șansele ca el să vorbească și să se deschidă atunci când e adolescent sunt minime.
Dacă nu ai fost acolo să-l asculți de mic vorbind despre jocurile lui, pentru că nu au fost importante pentru tine, nu te poți aștepta ca adolescentul să vină să-ți vorbească despre relațiile pe care le are și despre problemele cu care se confruntă. Pentru că nu i-ai insuflat până atunci siguranța și convingerea că e ascultat. Nu te poți aștepta ca dacă tu, brusc, îți dorești să îl asculți, el tot brusc va fi dispus să împărtășească.
Și mai e un aspect, legat de faptul că în multe familii discuțiile despre sex se poartă exclusiv în sfera „Ai grijă să nu rămâi gravidă!”/ „Ai grijă să nu o lași gravidă!”, în zona protecției și a contracepției. Pentru ca un copil să vină să îți spună că i s-a întâmplat ceva, e nevoie ca el să știe, de mic, despre corpul lui și despre limite, despre ce este o atingere potrivită și o atingere nepotrivită.
De asemenea, tot de mic, trebuie aibă aibă libertatea de a pune limite legate de corpul lui. Să știe că nu e ok să fie luat în brațe atunci când nu dorește, că are dreptul să spună „Nu!” în familie, la grădiniță, la școală etc. Doar așa va putea ulterior să spună Nu unui adult, indiferent dacă acela e un adult cu autoritate, un profesor. Un alt lucru important este acela ca noi, ca societate, să învățăm să credem victimele și să nu le blamăm. Iar dacă nu suntem în stare să le credem, pur și simplu să nu le spunem nimic. Iar când se mediatizează cazuri de abuz, să stăm de vorbă cu copiii și să folosim acest prilej pentru a normaliza discuțiile despre subiecte de genul acesta. Acestea nu trebuie să fie teme tabu! De asemenea, părinții trebuie să le spună copiilor că dacă văd că se întâmplă ceva neobișnuit altor copii, ca sunt umiliti sau tratați diferit, să anunțe un adult de încredere, prevenind astfel posibile abuzuri.
- CITEȘTE ȘI: Care sunt semnele abuzului sexual asupra unui copil și cum îl putem feri de astfel de situații
Care sunt semnalele de alarmă la care trebuie să fim atenți, ca părinți?
Pentru părinți, schimbarea bruscă a comportamentului copilului trebuie să fie un semnal de alarmă. Dacă devine dintr-o dată mai retras, iar comportamentul lui se schimbă fără motive evidente, părintele se poate gândi că ceva s-a întâmplat. E important să stai de vorbă cu el până când afli motivul pentru care se poartă diferit. Să îl asiguri că ești alături de el, să manifești o curiozitate reală, fără vreo urmă de acuzație, fără a-l face să se simtă vinovat pentru ceea ce simte sau pentru ceea ce I s-a întâmplat.
În cazul adolescenților, e greu să îți dai seama de aceste schimbări, ei oricum sunt la vârsta la care îi resping pe părinți. Dar poți să vezi că se retrage mai mult decât înainte, iar atunci e important inclusiv să îi pui întrebări directe, dacă intuiești sau ai semnale că ar fi fost victima unui abuz, asigurându-l că nu e vina lui. Dacă simți că nu reușești să ajungi la adolescent, îi poți prezenta posibilitatea de a discuta cu un profesionist, asigurându-l că ceea ce vorbește cu el va fi confidențial.
