N-am de unde să știu decât din filme cum este într-un spital de campanie, în plin război. Dar sunt aproape convinsă că nu e mare diferență față de cum este la camera de gardă a unui spital pentru copii în plin sezon al virozelor și gripei.
În preajma sărbătorilor de iarnă, cu numai două zile înainte de Crăciun, chiar scrisesem articolul în care pediatrul Mihai Craiu sfătuia părinții să nu se repeadă cu copiii la spitale pentru orice răceală banală, că deja sunt supraaglomerate. Și încă nu era „vârful”, îl așteptau. Nici prin cap nu îmi trecea atunci că fix în perioada aia, cea mai proastă, o să se găsească Victoria (nepoțica mea de aproape trei ani) să răcească și ea. Rău de tot.
Cinci zile de febră, tuse și lipsa poftei de mâncare
A început chiar în Ajun, cu febră. Nu e fiică-mea genul care să intre în panică din atât, știa ce are de făcut, cum presupun că știe orice mamă: antitermice și hidratare. Apoi, colac peste pupăză, a apărut și tusea. O zi cu febră, două, trei… O febră care se încăpățâna să stea pe capul copilei. După cinci zile consecutive de febră, dormit pe sponci și apetit total absent, deja nu mai era de stat.
Medicul de familie, care ar fi fost prima opțiune, era în vacanță, deci ieșea din discuție. Primul gând al părinților a fost să meargă la Budimex (Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii „Marie Curie”). Că mai trecuseră pe acolo de două ori, cu laringită. Dar cum o rudă tocmai fusese la Budimex cu fetița de nouă luni, tot cu febră și tuse, și stătuse de la șapte seara până la patru și jumătate dimineața, s-au gândit mai bine și au ales să se îndrepte către Institutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului (INSMC). Și acolo timpul de așteptare era de 4-5 ore. Dar, până la urmă, cum-necum, cineva tot trebuia să vadă copilul.
Puhoi de cazuri de la Budimex și Grigore Alexandrescu
La INSMC au ajuns puțin după ora zece dimineața. Atât de aglomerat era că nu aveai unde să arunci un ac. De locuri pe scaune, în sala de așteptare, nici nu putea fi vorba. Ce spun eu locuri pe scaune, când nici loc de stat în picioare nu era suficient!?! Chiar dacă părinții însoțeau doi copii bolnavi, nu li se permitea ambilor să stea în sala de așteptare: unul trebuia să rămână afară, făcându-și cei 10.000 de pași zilnici.
Era deja unu și jumătate, ora de somn a Victoriei (la „ora mesei” nici nu le mai stătea gândul, căci de mâncat oricum nu îi ardea sărăcuței de zile bune), și încă nu le venise rândul. Pe la ora două după-amiaza licărea o speranță: mai aveau doar șase copii înaintea lor. De speranță s-a ales praful în scurt timp, pentru că s-a prăvălit o avalanșă de cazuri: bebeluși, copii mici. Povesteau părinții că au venit aici după ce stătuseră cu orele la Budimex sau la Grigore Alexandrescu, spitale care nu mai reușeau să facă față. Și toți, fiind atât de mici și într-o stare mai gravă decât cei care așteptau, au avut, desigur, prioritate.
Au semnat că renunță la consultație după șase ore de așteptare
Până la ora cinci după-amiază au reușit ai mei să reziste în sala de așteptare. Au ales să renunțe pentru că nu se putea anticipa cât ar mai fi stat până să fie consultată fata. Desigur, a fost frustrant să aștepte atâtea ore fără să rezolve problema pentru care au venit. Și, știți ceva? Frustrant nu doar pentru părinți, ci și pentru medici. Care – indiferent de cum sunt percepuți și câte li se reproșează – sunt și ei oameni, părinți, care sunt conșienți câți nervi își poate face cineva care stă de ore întregi la ușa camerei de gardă cu un copil care scâncește sau plânge, tușește, îi este foame sau somn, ori este moleșit de febră. Atât de conștienți încât, atunci când fiica mea a semnat că renunță să mai aștepte să fie consultată Victoria, medicul și-a cerut, jenat, scuze…
Nu este normal ca unui medic să îi fie frică să iasă din camera de gardă ca să meargă la toaletă
Sunt de înțeles nervii, tensiunea și nemulțumirea părinților care vin cu copiii bolnavi la camera de gardă a unui spital în plină epidemie, când timpii de așteptare sunt atât de mari. Ce nu e de înțeles – cel puțin pentru mintea mea – este atitudinea părinților față de personalul medical, care, e limpede pentru toată lumea din sala de așteptare, nu stă degeaba, pentru că nici n-ar avea cum!
Nu este deloc normal ca unui medic sau unei asistente să le fie frică să iasă din camera de gardă ca să meargă la toaletă, pentru că părinții se năpustesc asupra lor, îi înconjoară, îi înghesuie într-un colț, ridică tonul, creează un haos de nedescris, reproșează și amenință. Toți în același timp. Nu, nu este normal! Pare că avem mai multă înțelegere și empatie pentru casierele de la marile magazine, țintuite câte 7-8 ore pe scaun, decât pentru un medic. Da, știu, o să spuneți că dacă o casieră are nevoie să iasă în pauză, nu se oprește activitatea pentru că o înlocuiește cineva. Ei bine, în spitale e mai greu (către imposibil) lucrul ăsta. Că nu mai are cine să le țină locul. Doar să-i cheme pe cei plecați prin Germania, Italia, Marea Britanie, Franța, Elveția…
Profesionistul apreciază gravitatea cazului
Fiecare părinte crede că situația copilului său este cea mai gravă. Și că ar trebui să aibă prioritate. E firească îngrijorarea. E firească disperarea, chiar și atunci când nu este justificată, chiar și când lucrurile nu sunt atât de grave pe cât ni le închipuim noi. Pentru părinți, deși nu sunt medici, orice semn de îmbolnăvire a copilului, orice semn că nu îi este bine e „cod roșu”. Dar nu și pentru profesioniști. E treaba lor (legitimată de atâția ani de studii și practică) să aprecieze gravitatea cazului și să-i atribuie un cod: este sau nu este o urgență majoră.
Pe lângă ceilalți copii, Victoria era chiar bine
„Nu le-ai mai lua apărarea și n-ai mai fi atât de înțelegătoare dacă ai avea copilul leșinat în brațe, cu febră 40!”, mi s-ar putea spune. Nu iau apărarea nimănui. Și, da, am fost și în acea situație. Acum este, însă vorba despre a nu deveni iraționali și incapabili să ne purtăm civilizat într-o situație de stres. Cred că e important să realizăm nu e normal să ne dezlănțuim, să împroșcăm cu invective și să refuzăm să înțelegem un lucru simplu: că are prioritate un caz în mod real mai grav decât al nostru, chiar dacă noi așteptăm de o oră, două, trei, iar acel copil abia a intrat pe ușă. Și că medicii nu au vreo vină. Acționează conform protocolului, atât.
Da, ai mei stăteau cu Victoria pe hol de aproape șase ore. Dar stăteau pentru o febră care nu ceda de cinci zile, tuse și lipsa poftei de mâncare. Copiii care erau preluați înaintea nepoatei mele erau mult mai rău. Stăteau părinții cu tăvițe sub bărbiile lor, pentru că tușeau până vomitau și abia dacă li se mai auzea respirația șuierând în piepturile firave.
Uneori înțelegi ce înseamnă caz grav pe propria piele
În primăvară, când Victoria a mers la camera de gardă cu laringită și era deja vineție pentru că nu putea respira, a fost luată imediat, „peste rând” – chiar dacă în sala de așteptare erau părinți și copii care stăteau de la șase seara, iar noi am ajuns aproape de miezul nopții. Cum ne-ar fi fost nouă, oare, dacă se revoltau oamenii aceia și începeau să-i înfiereze pe medici pentru asta?!
Nu înțelegi cu adevărat treaba asta – ce cazuri sunt grave, urgente, și ce pacienți mai pot aștepta -, până nu treci printr-o situație realmente gravă. Abia atunci înțelegi că, la camera de gardă a unui spital de pediatrie, mai ales în vreme de epidemie, așteptarea este prelungită nu din reavoință, nu pentru că așa vrea cineva sau pentru că îi face cuiva plăcere să ne știe așteptând pe la uși. Și nici pentru că în camera de gardă se stă cu mâinile în sân și ochii pe pereți!
Oameni, nu roboți
Timpii mari de așteptare nu-s din vina nimănui. Sunt prea multe cazuri care vin, și vin, și tot vin, și prea puțin personal pentru zile din acestea, sau săptămâni și luni ca asta. Iar medicii aceia, asistentele, toți cei din spital sunt tot oameni, din carne, oase și nervi, nu roboți cu circuite și inteligență artificială, au nevoie și ei de o gură de aer, de o cafea sau de o pauză de toaletă. Au nevoie să facă toate astea, fără să le fie frică să iasă din camera de gardă.
P.S.: Victoria a mers în ziua următoare, pe 31 decembrie, la Spitalul de Boli Infecțioase „Matei Balș”, unde a fost consultată după două ore. Avea pneumonie. La plecare, i-a cerut doctoriței mâinile, să îi vadă manichiura proaspătă, cu nuanțe argintii. După ce a admirat-o îndelung, copila a dat verdictul: „e tare frumos!”. După ieșirea din gardă, în noaptea aia, și pentru doctoriță era Revelionul. Că doar, și ea, cum am spus, e tot om!