Cristina Bălan și-a retras copiii de la școală: „Devenise un mediu toxic pentru ei!” Cum își argumentează artista decizia

Povestea Cristinei și a fiilor săi este povestea multor mame de copiii cu dizabilități din România care se luptă efectiv pentru integrarea celor mici în învățământul de masă. Chiar dacă legislația în vigoare e frumos poleită și peste tot auzim că „elevii cu dizabilități au voie să învețe în orice școală”, în realitate lucrurile nu stau chiar așa.

Georgiana Mihalcea, redactor
scris pe
Cristina Bălan
Cristina Bălan și-a retras copiii de la școală. Află motivele artistei!

    Cristina Bălan este câștigătoarea trofeului „Vocea României-sezonul 5” și fostă solistă a trupei Impact. De 9 ani însă s-a dedicat cu totul creșterii și educării gemenilor săi Toma David și Matei Nikolas care s-au născut cu sindromul Down. De curând artista a anunțat că a luat o decizie radicală: își va retrage copiii de la școală, pentru că acolo copiii săi sunt marginalizați și au devenit de nerecunoscut.

    Înainte de a judeca decizia Cristinei, încearcă să te pui pentru o clipă în pielea sa: cum te-ai simți să aduci pe lume doi copii cu sindormul Down, pe care medicul te-a sfăuit să nu-i naști, lumea din jur de judecă la fiecare pas, școala ți-i exclude și nu face nimic pentru integrarea lor? Cum a ajuns Cristina să ia o astfel de decizie, vei înțelege citindu-i povestea:

    Medicul i-a sugerat că poate face avort

    Cu Cristina Bălan echipa „Totul despre mame” a stat de vorbă în trecut și a aflat povestea sarcinii și nașterii gemenilor, provocările prin care a trecut în primii ani de viață ai acestora și prejudecățile societății care au marcat-o fără să vrea. Ne-a impresionat din prima clipă cu puterea de a trece peste toate, cu iubirea cu care își crește copiii și implicarea 100% în integrarea lor în societate.

    Iată cum ne-a relatat, în urmă cu câțiva ani, momentul în care a aflat că în pântecul său există suspiciunea ca unul dintre copii să aibă Sindromul Down:

    „A părut o veșnicie până a vorbit și a zis că avem o problemă. Nu mai știu exact ce cuvinte a folosit, nu mai știu care a fost drumul de la introducere până la a spune ”avem o suspiciune de Sindrom Down”. M-am uitat la el și am zis. ”Da, și?” El mi-a pus în vedere opțiunea avortului medicinal, probabil că așa este protocolul peste tot în lume, nu doar la noi.

     Și ăsta a fost cel mai dureros lucru care mi s-a spus. Medicul și-a făcut datoria, de altfel, nu mi-a spus să avortez, dar mi-a spus că, dacă vreau, există această opțiune. Pe mine m-a durut asta, pentru că am simțit de parcă aveam două produse neconforme.

    L-am și întrebat, deși știam răspunsul: ”Dar cum facem? Scăpăm de unul? Îl omorâm pe unul?” ”A, nu, pe amândoi”, mi-a răspuns. ”Păi cum? Că despre unul este vorba că ar fi cu probleme. Celălalt e ok, nu?”, ”Da, față de celălalt nu există suspiciuni”.

    S-au luptat zilnic pentru integrarea copiilor lor, pentru că statul nu face mare lucru

    Cristina Bălan și soțul său, Gabriel, au făcut tot ce a fost omenește posibil ca fiii lor să fie fericiți, să se simtă în siguranță, să aibă cât mai multe achiziții. S-au mutat la curte și au adaptat întreaga locuință pentru nevoilor gemenilor.

    În aprilie anul curent (2022) artista scria pe contul său de Facebook: „Am stat de vorbă cu o învățătoare din București despre integrarea copiilor atipici în colectivitatea tipică și îmi spunea că cel mai important aspect este cel al relațiilor care se leagă între copii. Cu alte cuvinte, copiii sunt cel mai motivați să meargă la școală atunci când acolo au prieteni.

    Ce vreau să spun. Cu toate că statul român ne dă dreptul la școlarizarea în masă, integrarea și incluziunea rămân la latitudinea colectivului efectiv. Adică dacă ai noroc să nimerești într-un colectiv cu un cadru didactic implicat și cu dorința de a ajuta, atunci lucrurile pot fi mai simple, mai frumoase. Pentru ca atitudinea persoanei de la catedră este definitorie și în funcție de asta se creează atmosfera în clasă.

    Pentru noi nu există programă adaptată, manuale speciale. Noi, părinții, trebuie să facem acest lucru, cu o echipă formată din psihologul școlii, profesorul de sprijin (care nici nu poate fi solicitat dacă nu există un anumit număr de copii cu dizabilități în unitatea școlară) și cadrul didactic.”

    Cristina Bălan și-a retras copiii de la școală. Spune că școala devenise un mediu nociv

    Povestea Cristinei și a fiilor săi este povestea multor mame de copiii cu dizabilități din România care se luptă efectiv pentru integrarea celor mici în învățământul de masă. Chiar dacă legislația în vigoare e frumos poleită și peste tot auzim că „elevii cu dizabilități au voie să învețe în orice școală”, în realitate lucrurile nu stau chiar așa.

    E nevoie de implicarea profesorului de la catedră, a școlii în general, de empatia colegilor și a părinților acestora. Școala și  societatea nu fac o favoare acestor copii, este dreptul lor să fie educați și să se dezvolte alături de cei de-o vârstă cu ei. Copiii Cristinei n-au avut parte de un mediu incluziv, iar lucrurile au mers din rău în mai rău.

    Noi nu am avut noroc cu școala, cu un cadru didactic căruia să îi pese de noi. Să facă un pas dincolo de fișa postului. Noi avem lege, și nu mai pot cu legile astea, că copiii speciali au dreptul la învățământul de masă, dar nimeni nu face nimic pentru ei, de fapt. Nu ai manuale adaptate, nu ai profesori de sprijin,… E ca și cum i-ai spune: Tu, în căruciorul cu rotile, ai dreptul să urci scările astea, dacă vrei. Este treaba ta! Dar eu nu îți ofer o rampă, tu urcă, eu nu am nimic împotrivă.

    Cristina Bălan într-un interviu acordat publicației Fanatik

    Uneori cea mai bună alternativă este să ții copilul acasă să nu fie rănit

    Școala nu a fost acel mediu prietenos, primitor și incluziv la care au visat soții Bălan pentru cei doi băieți. Odată cu trecerea timpului situația lor a devenit din ce în ce mai critică, comportamentul celor doi s-a schimbat și nu în bine.

    Pe la sfârșitul lui mai 2022, Cristina părea că ajunge ușor, ușor la capătul puterilor:

    „Pentru noi, școala nu este școală decât ca spațiu fizic. În lipsa unui profesor de sprijin, care să stea lângă copii și să-i îndrume, ei nu pot ține pasul și să lucreze singuri.

    Așa că, de ceva vreme, suntem și cadre didactice. Facem lecții acasă, în limitele timpului și energiei. Dar ne străduim să ținem pasul, pe cât posibil. Lucrăm pe manuale pentru copii tipici, pe cât putem. Și copiii mei pot multe, dar au alt ritm și au nevoie de sprijin.

    E bine că avem dreptul la educarea în școlile de masă… mulțumim, acum putem dormi liniștiti… dar nu prea. Dragi politicieni, când dați o lege: vă gândiți și la logistică, la implementare? Sau o faceți doar ca să dea bine, să vă apară numele în dreptul legii și să sune minunat la tv și prin presă? Pentru că pe noi nu ne ajutați cu absolut nimic!

    Programă specială CES nu avem, manuale adaptate nici atât. Cadre didactice pregătite pentru copiii cu CES… e la noroc, dacă nimerești pe cineva cu deschidere, bine. Dacă nu, te descurci.  Profesor de sprijin, cum spuneam, nu. Suntem obosiți!!!!!!”

    Cea mai mare durere a Cristinei Bălan era că Toma și Matei erau marginalizați în cadrul colectivului din care făceau parte. Toate planurile lor legate de prieteni, de momente fericite în clasă s-au spulberat și se parte că totul a început chiar de la cadrul didactic care ar fi trebuit să gestioneze cu empatie și profesionalism integrarea gemenilor:

    „I-am retras de la școală, pentru că a început să devină un mediu nociv pentru ei. Dacă un adult nu știe să gestioneze o situație de genul acesta și începe să îi ferească pe copiii tipici de copiii speciali, atunci ei încep să se simtă izolați. Încep să dezvolte o anumită atitudine, fără să aibă vreo vină neapărat, dar există.

    Ei nu sunt violenți, dar dacă văd violență, pot să o preia. Dacă văd alți băieței că dau cu piciorul sau se hârjonesc și fac gesturi, le preiau și ei. Dar problema este că la un copil tipic se scuză lucrurile astea, că e copil. Dar la copilul special se spune că are o problemă de comportament”.

    Cum s-a comentat în mediul online decizia Cristinei Bălan de a-și retrage copiii de la școală

    Cum spuneam mai sus, povestea Cristinei seamănă cu a multor mame din țara noastră care se luptă zi de zi pentru drepturile copiilor cu dizabilități ori cerințe educaționale speciale. Vestea că aceasta și-a retras copiii de la școală s-a răspândit rapid pe grupurile dedicate, iar comentariile nu au încetat să apară.

    Multe mame admiră curajul Cristinei de a lua o decizie radicală, altele i-au oferit alternative, cum ar fi școala specială. Dar majoritatea celor care ți-au exprimat părerea vis-a-vis de această știre este că statul român lasă totul la voia întâmplării și nu sprijină concret integrarea copiilor speciali în școlile de masă.

    În primul rând, statul român, trebuie să dea copiilor cu dizabilităţi, profesor de sprijin, pe toată durata timpului petrecut la școală! Asa cum sunt în alte țări! În Italia, de exemplu, băiețelul meu cu SD a avut de la vârsta de 2 ani, până în prezent (9 ani) profesor de sprijin, la grădiniță, cât și la școală! Este un ajutor care, nu se poate exprima în cuvinte! Și pe celălalt plan, cel școlar, se vede cum se lucrează cu el(ei) ! Nouă, ca popor, ca guvernanți, ne trebuie încă, ani-lumină, să ajungem la acest nivel, pentru că nu e voință!! E de plâns….

    Alina Burghiu, În grupul „Copii cu nevoie speciale”

    Oare şcolarizarea la domiciliu pentru un copil cu dizabilităţi poate fi cea mai bună soluţie?

    Ia această întrebare am rugat-o să răspundă pe doamna profesor Gabriela Ispas de la Școala Profesională Specială pentru deficienți de auz „Sfânta Maria”.

    profesor Gabriela Ispas

    Nu cumva acesta ar putea fi o segregare venită tocmai prin alegerea părinţilor? Şi aceasta din dorinţa lor de a-si proteja puii de lucruri neplăcute. Oare cât de mult bine i-ar putea face unui copil lipsa unei rutine zilnice ca mersul la şcoală şi toate momentele care ţin de acesta (trezitul la oră fixă, îmbrăcatul, spălatul pe dinţi, drumul spre şcoală, orele de curs, interacţiunea cu alţi adulţi şi cu copiii, etc… 

    Am înţeles că în cazul copiilor Cristinei Bălan nu ar fi lucrurile prea în regulă la şcoală. O primă soluție ar fi o altă școală; a doua soluție ar fi una cam costisitoare ce-i drept: un shadow. Din păcate, statul român nu are prevăzut acest serviciu pentru copiii cu dizabilităţi.

    Şi ar mai fi varianta şcolior speciale. Ştiu că mulţi părinți nu o agrează, deşi nu au fost niciodată într-o astfel de școală și nu au stat de vorbă cu un specialist care lucrează acolo.

    Trebuie să ştiţi că în şcolile speciale sunt profesori specialişti care cunosc psihologia copilului cu dizabilităţi. Pe lângă programul şcolar, în cadul şcolii elevii beneficiază de cabinetele de terapie logopedică, de kinetoterapie şi de program de TECI (Terapie Educaţională Complexă şi Integrată. ), un număr redus de copii la clasă, adaptare curriculară, parteneriate cu şcolile de masă, multe activităţi extracurriculare : serbări, vizionări de spectacole, competiţii , excursii şcolare… şi multe altele.

    Multe dintre ele au grădiniţe şi şcoli profesionale, există învăţământ dual. Copiii chiar învaţă o meserie şi mulţi termină şcoala cu un loc de muncă potrivit profilului psiho-fizic. 

    Îți recomandăm și

    Te-ar mai putea interesa

    Te-ar mai putea interesa