„Nu există egalitate de șanse pentru copiii cu dizabilități din România!” Replica unei mame la dezbaterea despre incluziunea elevilor cu nevoi speciale

Grupurile de părinți și profesori au reluat zilele acestea eterna nemulțumire despre copiilor cu dizabilități în școlile de masă. Cum mă simt eu, ca mamă de copil cu autism citind toate astea, am scris în rândurile de mai jos…

Georgiana Mihalcea, redactor
scris pe
integrare copii
Incluziunea școlară a copiilor cu dizabilități este doar o iluzie la noi în țară.

Zilele astea grupurile de părinți și profesori clocotesc de disperarea integrării copiilor cu dizabilități în școlile de masă. Ne vor afară, ne pun la zid, aruncă cu pietre și nu se gândesc că noi, părinții speciali, murim câte puțin citindu-le ura pe internet! După 15 ani de mers la braț cu autismul în România, pot spune cu mâna pe inimă că am obosit. Aș vrea o zi, o singură zi, în care să nu mă mai simt mama lui Shrek.

Președintele Macedoniei și copilul cu sindrom Down

Luni (7.02.2022) a fost o zi minunată. Luni, toți prietenii mei cu copii speciali distribuiau o știre care relata omenia de care a dat dovadă președintele unei țări minuscule din proximitatea României, care a dus de mână la școală o fetiță cu sindromul Down ai cărei colegi refuzaseră să mai meargă la școală din cauza ei.

Mi-a topit inima pur și simplu știrea asta. Nu, n-am visat la cai verzi pe pereți, că cineva din conducerea țării mele ar fi capabil să facă în mod natural un asemenea gest. M-a topit pentru că undeva, pe planeta asta, un om care conduce o țară, s-a comportat precum Cuza Vodă cu Moș Ion Roată: i-a șters rușinea în fața tuturor.

Bucuria mea, și a altor părinți asemena mine, a declanșat în mediu virtual o avalanșă de comentarii din partea părinților tipici, dar și a profesorilor care „se chinuie” cu copiii cu CES. Și-au adus aminte cu toții cum le încurcă copiii noștri viața, procesul educațional, demersul pe a ajunge pe cele mai înalte culmi ale științei.

Și-au adus aminte că în multe clase există câte un Shrek care se uită urât la copilul lor, care-l sperie. Profesorii s-au plâns că le e greu, că nu sunt pregătiți, că e prea mult pentru ei.

Iar eu citeam. Citeam și așteptam măcar un comentariu care să-mi dea speranță. O vorbă bună de la unu care să spună că vrea să aibă un Shrek în clasa lui fiu-su. Nu, ura curge și se propagă cu o repeziciune greu de imaginat. Iar noi, părinții copiilor speciali, plângem ca fraierii, pentru că vorbele dor. Dor și rănesc suflete. Nu ne luptăm doar cu diagnostice, ne luptăm și cu mentalități. Noi ne luptăm de dimineață până seara și nu pentru vreun premiu, ci doar pentru supraviețuire, a noastră și a copiilor noștri.

„Copiii cu dizabilități au dreptul să învețe în orice școală. SPECIALĂ”!

Asta e mesajul care mi-a furat o noapte de somn și probabil o duzină de neuroni. Parodierea meschină a unui mesaj rulat zilnic pe mesajele televizoarelor cu scopul de a mediatiza educația incluzivă arată clar cum ne poziționăm unii față de alții.

Ei, Feții Frumoși au dreptul să învețe în orice școală, iar ei, specialii, imprefecții, Shrekii, să meargă la școlile speciale. Ba chiar cineva sugera să se înființeze mai multe, ca să „curețe” de tot școlile de masă. Să fie din nou segregare, ca pe vremea lui Ceaușescu, să-i ascundem pe cei care nu-s ca noi, să dispară pur și simplu.

Incluziunea școlară a copiilor cu dizabilități este doar o iluzie la noi în țară și va fi așa ani de zile de acum înainte. Și nu din cauza părinților, nici a copiilor, nici a profesorilor, ci din cauza sistemului, a mentalității societății noastre și a mâinilor cu care stau în sân cei care chiar ar putea schimba ceva.

„Lasă că merge și așa!”, „Lasă că se descurcă ei cumva!”, „Lasă că face gălăgie și se potolește!”…„Lasă că o să crească mare și o să stea în casă izolat de lume care nu l-a vrut niciodată, așteptând o pensie de handicap de 500 lei…”

Mesaje din spațiul online românesc

L-aș scoate la o cafea pe Câmpeanu într-o zi, dar are agenda prea încărcată pentru dizabilitate

De la un guvern la altul s-au scris legi s-au prezentat „bune practici” la capitolul integrare. Mă gândeam să-i scriu ministrului de la Educație să-i cer o audiență și să-i vorbesc în calitate de mamă de copil cu autism, dar și de profesor.

Să-i povestesc cum e viața mea și a lui fiu-meu din 2008 de când mergem prin grădinițe și școli. Cum am dat cu piciorul la o carieră frumoasă ca să fiu la catedră în școala în care învață fiu-meu, ca nu cumva să mi-l arate cineva cu degetul. Ca să nu strige nimeni după mine că sunt mama lui Shrek, cum fac după alte mame.

Aș vrea să-i povestesc până-n cele mai mici detalii cum e să ai o clasă cu 36 de elevi din care unul e al meu, cu CES, și că am reușit. Să-i spun că am făcut un master de Școală Incluzivă unde am învățat de cum se poate face asta ca la carte și chiar să funcționeze. I-aș arăta poze de la gimnaziu, când am început să stau în ultima bancă cu David, alături de foștii mei elevi. Și totul pentru un vis: visul de a fi copilul meu integrat.

Există soluții și pentru copiii speciali și pentru profesori și pentru elevii tipici, trebuie doar să lucrăm împreună! Nu e simplu. E al naibii de greu, dar, dacă vrem, se poate. Dar vrem? E în stare cineva să pună dizabilitatea pe agenda de lucru?

Aș da în judecată statul român pentru nerespectarea egalității de șanse…

Am mai scris câteva episoade pe tema asta, am să mă repet la infinit: nu există egalitate de șanse pentru copiii cu dizabilități din România! Adevărul este undeva la mijloc, dar ura cu care oamenii resping copiii speciali nu are însă nicio scuză!

Profesorii au dreptate: clasele sunt supra-aglomerate, ei nu s-au pregătit cum trebuie pentru predarea diferențiată. Părinții copiilor tipici au și ei dreptatea lor: un copil cu CES, neorientat școlar cum trebuie, poate provoca anumite dificultăți în procesul educațional. Părinții copiilor speciali au și ei dreptate: copiii lor au dreptul la educație alături de elevii de vârsta lor. Profesorii de sprijin sunt depășiți de situație, au câte o oră pe săptămână la dispoziție pentru fiecare elev.

Bun? Ce facem? Scoatem și noi mâinile ale din sân? Facem și noi campanii ca lumea de conștientizare? Angajăm în fiecare școală 1-2 profesori de sprijin? Facem și noi dosarele de orientare școlară pe bune? Facem loc unui mediator școlar în fiecare unitate?

Hm! Vorbesc singură! Statul român îmi va spune că nu are bani, infrastructură și că va elabora împreună cu „experții” un „plan remedial” și gata. S-a spălat pe mâini momentan.

Dragă statule român, dacă nu-mi veneau gazele cât o chirie în centru, aș fi luat un avocat bun și te-aș fi dat în judecată pentru nerespectarea egalității de șanse. Nu neapărat a copilului meu. M-am ocupat singură de asta, a celor care sunt abia la început, a celor pentru care se fac petiții și ședințe de excludere din clase, a celor care sunt înjurați pe grupurile de părinți….a celor care plâng și se tem.

Unul dintre mesajele afișate pe rețelele sociale, care a stârnit multe dezbateri

Copiii cu dizabilități deranjează, unii copii tipici îți dau direct în cap!

Cât timp am fost profesor, mi-am slujit meseria cât am putut mai bine, am iubit toți elevii în mod egal, i-am respectat și i-am educat pe fiecare după puterea lui de înțelegere. Am greșit de multe ori, evident, sunt un om, dar am încercat să repar totul, nu te joci cu inima și mintea unui copil.

Poate că am avut o motivație puternică: propriul meu copil în clasă. Poate că de dragul lui am încercat să fie o bucurie școala, să fie o atmosferă caldă și prietenoasă printre lecțiile unei materii stufoase.

Știi ce contează cel mai mult pentru un copil? CUM SE SIMTE LA ȘCOALĂ! Nu ce învață, nu ce note are, nu cât de frumos a scris pe caiet! Ăsta a fost crezul meu cel mai mare: să se simtă  bine copiii la școală. În siguranță, iubiți, apreciați și motivați.

Văd și aud de cazuri de tot felul de evenimente din școlile și liceele din România. Copii fără nicio dizabilitate care înjură, amenință, lovesc, intimidează alți elevi și uneori chiar și profesori. Pe ei de ce nu-i pune nimeni la colț? Pe ei de ce nu vrea să-i trimită la „școala specială”?

Știrea trece, școala merge înainte. Nimic nu facem, pentru că nu vrem. E mai simplu să arăți cu degetul un autist că urlă din senin, decât un șmecher care pune mâna în gât colegului de bancă. De ce? Pentru că autistul are un părinte care aude zi de zi că are un copil inferior și că locul lui nu e acolo și-și va cere scuze, va plânge și se va mulțumi că a doua zi e primit la școală. Cât despre „șmecher”, acesta va veni a doua zi la școală cu un părinte și mai șmecher care va arunca vorbe grele în stânga și-n dreapta.

Copilul meu, care a avut norocul să învețe într-o școală cu profesori nu neapărat instruiți în ale dizabilității, cât dispuși să învețe, e îngrozit că mai e puțin și termină a opta și va trebui să meargă la liceu.

Mă doare sufletul când îl aud spunându-mi:

Unde vrei să mă duci? Mie îmi e frică să merg la liceu. Să știi că n-o să stau acolo! Tu nu te uiți la televizor? Copiii urlă, țipă și sunt răi! O să mă facă să mă simt diferit. O să râdă de mine. De ce vrei să sufăr? Trebuie să existe o soluție să fac un liceu unde să mă simt în siguranță și bine în pielea mea!

David, adolescent cu autism

„Copilul meu nu e Shrek!”

Asta e percepția copilului meu cu autism: societatea îl vede diferit, în preajma oamenilor a ajuns să se simtă amenințat, ciudat, un Shrek. Nu. El nu este așa! Este lumina ochilor mei și nimeni n-are dreptul să-l facă să se simtă altfel decât minunat!

Terminați cu răutatea pe grupurile de părinți și profesori! Le citesc părinți și copii care se luptă de ani de zile să-și facă copilul să meargă, să vorbească, să nu mai urle, să nu mai tremure de frică, să înghită doi dumicăți de pâine!

Puneți-vă în locul nostru pentru o clipă! Și noi am fost gravide care ne mângâiam burtica cu gândul la ce viitor va avea copilul nostru, și noi am zâmbit cândva și noi avem dreptul să luptăm cu șanse egale pentru copiii noștri! Și tu ai fi putut fi în locul nostru! Cum te-ai fi simți să râdă lumea de tine pe stradă, la școală, în magazin?

Dacă tot trăim într-o țară în care nimeni nu se gândește la noi, gândește-te tu, părintele de copil normal și dă-i șansa copilului meu să nu se mai simtă un ciudat când iese din casă! Copilul meu nu e Shrek, nu mai râdeți de el pe grupurile voastre „perfecte”! Copilul meu are în spate o mamă și un tată care nu mai dorm de ani de zile, care nu mai au lacrimi de plâns, care nu mai au opțiuni de încercat, care se hrănesc cu bunătatea celor din jur, care continuă să spere că, într-o zi, puiul lor va fi asemenea copilului tău.

Dacă ne iei și speranța asta, oare cum ne vom trezi de mâine? Copilul meu nu e Shrek, e un copil cu (diz)abilități nebănuite!

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa