Copilul cu autism la liceu? Ei, ce vă mirați așa! Se poate! Tocmai a semnat fiu-meu contractul educațional! Episodul acesta l-am început direct cu finalul: fiu-meu a intrat la liceu la finalul a doi ani de căutări și disperări în care am oscilat între învățământul de masă și cel special, ba chiar am luat în calcul și varianta de a renunța pur și simplu la educația formală și am avut o perioadă în care voiam să aplicăm pentru învățământ la domiciliu. Dacă am ales bine, Dumnezeu știe!
Încă de când David era clasa a șaptea am început să-mi întind antenele, să văd cum am putea onora obligativitatea celor (minim) 10 ani de învătământ din România. Prima variantă a lui David a fost să se lase de școală după a opta și să muncim amândoi undeva. O parte din sufletul meu era de acord cu copilul. Nicăieri nu va mai fi ca la școala 144, asta e clar și nu pentru că ar fi o școală de elită, ci pentru că acolo ne-am simțit ca acasă timp de 10 ani.
Sunt Georgiana, mama lui David, un adolescent cu autism, iar serialul nostru „La braț cu autismul” a ajuns la episodul 87. Episoadele anterioare le găsești aici, dacă acum ne citești pentru prima dată.
Copilul cu autism la liceu special? Părea o variantă bună
Nici nu se terminase clasa a șaptea că am început vizitele. Prima variantă: fix peste drum de școala noastră este școala profesională specială de surzi „Sfânta Maria”. Aveam două colege de master care lucrau acolo, am obținut o întâlnire cu doamna director care ne-a prezentat școala, oportunitățile de a învăța o meserie. Lumea părea drăguță, în clase erau copii puțini, evident cu alte deficiențe decât ale copilului meu.
Lui David i-a plăcut că aveau un teren mare de sport, laborator de informatică și că e liniște. Asta i-a fost prima impresie. Mamă, dăduse norocul peste mine! Am găsit din prima liceul vieții! La întrebarea dacă îmi pot însoți copilul în fiecare zi la ore, răspunsul a fost afirmativ cu jumătate de gură, dar am zis că găsim noi o cale să ne placă lumea la pachet până la urmă.
Vin cu el acasă, râdem, povestim, ba chiar am și dat vestea cea mare în stânga și-n dreapta, când deodată David mă ia la sentiment: „Și eu cu cine vorbesc, dacă nimeni nu mă aude la școala asta? Cum o să-mi fac prieteni?” Hopa, m-a închis copilul. Și am tăiat de pe listă școala respectivă.
A doua școală specială vizitată la care chiar am făcut și cerere de înscriere a fost Școala specială „Sfântul Nicolae” tocmai în Apărătorii Patriei. I-am găsit într-o broșură de admitere apoi mi-am găsit alte colege de la master care lucrau acolo. În afară de distanța pe care ar fi trebuit să o parcurg zilnic de acasă (cam o oră cu mașina!) toate erau bune și frumoase.
Am luat flori, copilul de mână, soțul la braț și hai să înscriem copilul. Iar vizite prin toate clasele, admirat pereții cu proiecte Erasmus, copii puțini în clasă, simpatici, cadre didactice bienvoitoare. Eu mă entuziasmez foarte-foarte repede! Acum eram deja în extraz.
Întreb, evident, dacă îmi pot însoți copilul la ore. „Păi, în principiu da, dar știți că o să se obișnuiască singur și n-o să mai fie nevoie!” La cum îl știu eu pe David, asta n-o să se întâmple prea curând. Dar, în fine, mi-am spus în gând că poate există ceva magie pe acolo și o să ne taie ei cordonul ombilical.
Știi cum sunt eu cu David? În termeni mai moderni, noi funcționăm cam așa: dacă David ar fi un telefon, ar fi unul mereu descărcat și eu sunt bateria lui externă. Deci posibilitatea de a ne despărți nu o luăm în calcul. Deocamdată. Dacă citește vreun lup moralist treaba asta și vrea să-mi țină o lecție despre importanța independenței, ei bine, ca să mă exprim elegant, să-și țină părerea pentru sine. Nimeni nu știe cum e copilul meu cu adevărat. Doar eu. Punct.
De ce nu am luat niciodată în calcul învățământul de masă de stat pentru liceu?
Nici măcar o secundă nu mi-am imaginat că aș putea fi într-o clasă obișnuită de liceu, cu fiu-meu în bancă. De ce? De frică. Frica mea și frica lui David. Frica mea e că o să văd fețe lungi la catredră, gen „ce caută aia cu fiu-său să-mi asiste mie oră de oră, de ce nu s-a dus în învățământul special?” Frica lui David e de elevii de aceeași vârstă cu el. Pot să-i spun eu basme din 1001 de nopți n-o să-i scot din cap ideea că: „Adolescenții din ziua de azi au un comportament diferit de al meu. Ascultă altă muzică, vorbesc despre alte lucruri și vorbesc tare, mă fac să mă simt neliniștit!”
Deci, mai pe scurt și mai pe românește nici eu, nici David nu era dispuși să încasăm umilință, fiecare la alt nivel. Da, lupul moralist de mai devreme o să spună că nu peste tot e la fel. Și eu o să-i spun că am obosit să fac incluziune școlară și socială într-o societate predispusă la discriminare.
Voiam să găsesc un loc în care să fie simplu. Să spun adevărul despre noi și cineva să zică: „Vă luăm așa defecți cum sunteți și la pachet”. Vise. Pace, vise, flori era o vorbă pe vremea mea.
Așa că, varianta cea mai bună mi se părea aproape de finalul clasei a opta să cer școlarizare la domiciliu. Oricum, dintre toți profesorii pe care i-a avut și-i va avea vreodată, tot eu muncesc cel mai mult cu el.
Chiar dacă la scoala specială sf. Nicolae toate erau roz și am și semnat o cerere de înscriere, David văzând că e posibil să ajungă acolo iar m-a luat într-o seară la sentiment:
„Eu merg acolo, dacă TU vrei, dar crezi că sunt atât de special pentru o școală specială?”
Nu. Nu, nu mamă, nu ești atât de special pentru acea școală specială, nici surd pentru cea de surzi și nici suficient de tupeist să reziști într-un liceu de masă și nici nu putem face față să cerem locuri cu CES să ajungem la un liceu mai bun.
M-aș fi mințit pe mine dacă aș fi aplicat pe locurile dedicate elevilor cu CES în licee. Ce ne făceam dacă nimerea la Caragiale, la Spiru Haret ori pe unde l-ar mai fi trimis calculatorul?! Gata! Decizia era luată: vom cere învățământ la domiciliu.
Cine ne-a scos din cap ideea cu învățământul la domiciliu pentru liceu?
Am scris la CMBRAE ce vreau, oamenii mi-au răspuns că-mi trebuie hârtii doveditoare și apoi să vin la evaluarea comisei speciale din cadrul instituției. M-am dus după hârțoagele cu pricina la medicul neuropsihiatru al lui David să scrie negru pe alb că are fobie socială, că nu e de școală normală, nu de nici de una specială, e…așa între două lumi.
Doctorița Iosupescu e un om cu totul deosebit. Mereu e de acord cu David în toate principiile lui morale și sociale, dar de data asta nu ne-a mai dat dreptate. Copilul trebuie să meargă la școală, chit că o face pentru socializare, rutină, câteva cunoștințe noi. Opaaaa! Ce facem de acum înainte, că nici la un liceu normal, nici la unul special nu vom merge. Ah, ce bine era pe vremea lui Cuza când învățământul era obligatoriu 4 ani!
Doctorița neuropsihiatru ne-a trimis acasă să ne mai gândim. L-a evaluat și noul psiholog clinician al centrului și a avut aceeași părere: David trebuie să meargă la școală. Unde să mă duc cu copilul meu care nu e nici prea special, nici prea normal? Frustrare, mânie, neputință, durere. Mă dau peste cap situațiile care nu depind de mine, că nu stă în puterea mea să fac ceva pentru copilul meu.
M-aș fi dus direct la Ministerul Educației să cer audiență: „Alooo, domn ministru, ce facem cu copiii ăștia care nu sunt nici cal, nici măgar? La ei te-ai gândit? Că dacă nu te-ai gândit, scrie și mie o scutire pentru următorii 2 ani care i-ar mai avea fiu-meu ca să termine învățământul obligatoriu.”
Eu tot așteptam un semn, ceva, să SIMT că acolo e bine, că acolo e locul nostru.
Copilul cu autism la liceu, în sfârșit! Semnul era mereu în fața mea, dar nu-l vedeam
Am reluat discuțiile cu David despre fiecare opțiune anterioară. Eu vorbesc mult cu copilul meu și asta mă ajută să iau decizii bune pentru el. Exact așa cum bănuisem: copilul era de neclintit. Pe geamul școlii noastre era un afiș cu liceul Atlas și mă uitam la el de câte ori deschideam ușa de la intrare, dar nu-l vedeam efectiv niciodată. Până într-o zi în care am deschis ochii. Liceul Atlas. Hm. Nu știam nimic despre ei. Mamăăă, prima idee a fost, recunosc o preconcepție: fițe și figuri, bani mulți, nu merci, nu-i de nasul meu!
Și totuși să le dau un mail! Poate-poate. Poate chiar acceptă ideea cu învățământul la domiciliu. Ce tare ar fi! A doua zi după ce am trimis mailul pe adresa Școlii Atlas m-a sunat doamna secretară de acolo.
Că au primit mailul de la mine, că doamna director mă va suna în câteva zile, că vor căuta o soluție pentru noi.
WHAT??? Cineva chiar caută o soluție pentru noi? În țara asta? În orașul ăsta? Fără ca eu să fac nimic, să „dau ceva” în afară de un simplu mail?
Părea ireal. Inima îmi bătea cu putere și totuși simțeam că e prea frumos să fie adevărat. Apoi mă gândeam la bani: oare cât o să coste, dacă ne acceptă? Ce să mai inventem ca să putem plăti? Nu, clar nu avem noi față de liceu privat. Poate ne-au sunat doar așa, să pară drăguți, gândeam în sinea mea…
Ce să vezi? În două zile m-a sunat doamna director Nicoleta Răducanu (sper că am reținut corect numele domniei sale!) care a zis că poate nu e cea mai bună soluție învățământul la domiciul și că mă invită, împreună cu David, să ne cunoaștem, să vedem liceul și „să găsim împreună cea mai bună soluție!”
Știi cum a sunat asta pentru sufletul meu? Știi? N-ai cum! Oare o să găsesc și acolo Oameni buni ca la școala 144 care să ne ia așa cum suntem, fără să ne judece, fără să ne arate cu degetul că suntem la pachet? Oare e real?
Da, era real. M-am convins când am fost la întâlnire la care ne așteptau doamna director principal și adjunct. Nu se uitau ciudat la noi, nu ne vorbeau de sus, ba chiar zici că ne știam de o viață.
Le-am spus exact cum suntem: la pachet, care e nivelul de dezvoltare cognitivă și socio-emoțională alui David, ne-au răspuns cu blândețe la toate întrebările ce mi-au trecut prin cap.
Cele două directoare au răspuns cu „DA” la orice am întrebat legat de posibilele situații legate de David (dacă pot sta cu el, dacă poate pleca mai devreme dacă nu are o zi bună, dacă pot lua notițe în locul lui etc). Au stat de vorbă și cu David, i-au pus și i-am răspuns și la întrebările lui. La final copilul a zis: „aici e locul meu!”
Sper că am făcut cea mai bună alegere pentru copilul meu
M-am simțit la Moș Ion Roată când l-a pupat Cuza pe obraji ca să-i spele de rușinea boierilor după întâlnirea cu doamna director. După 2 ani de căutări (n-am apucat să enumăr aici toate discuțiile, opțiunile, sfaturile primite legate de cea mai bună variantă pentru liceul copilului meu cu autism). Mi s-a redat speranța și demnitatea din acea zi.
Taxa nu este chiar peste puterile noastre (bine, dacă nu mai crește euro, prețul benzinei și al gazelor), facem noi cumva să o scoatem la capăt. Cert este că David, copilul meu cu autism, este acum înmatriculat cu acte în regulă la Liceul Atlas, cu prima rată plătită, cu „zâmbetul în sus” și cu speranța mea în suflet că am ales cea mai bună variantă pentru copilul meu.
Asta nu înseamnă că e cea mai bună soluție pentru orice copil cu autism din orașul ăsta! Fiecare părinte știe ce e mai bine pentru copilul său: poate al tău poate face față pe locurile elevilor cu CES într-un liceu de elită, poate i se potrivește mai bine învățământul special. Nu știu. Dar te sfătuiesc să-ți asculți copilul!
Să NU faci TU alegerea în locul lui. Du-l peste tot, vezi cum i se pare, analizează potențialul real al copilului.
Spun asta și pentru că, imediat după ce am anunțat unde va învăța David la liceu, mulți m-au rugat să-i țin la curent „cum e acolo”, ca să ia această opțiune în calcul pentru copiii lor.
Este posibil ca nouă să ni se potrivească, altora nu sau invers. Nu există rețetă universal valabilă pentru toți copiii cu autism, cum nu există nici pentru cei tipici. Momentan locul nostru este la liceul Atlas unde sperăm să scriem altă poveste minunată despre incluziune! Ne aflăm la două stații de fosta noastră școală și am deja emoții, că, după exact 30 de ani, voi fi din nou clasa a noua, la braț cu autismul, alături de copilul meu.
- Dacă îți place cum scrie Georgiana și te interesează povestea autismului lui David, citește și episoadele anterioare: AICI
- Mai multe despre viața de zi cu zi a Georgianei găsești pe pagina de Facebook, unde marchează toate micile și marile realizări ale lui David.
