Stă în puterea noastră ca părinți să prevenim situațiile în care copiii noștri fac gesturi necugetate ce se pot transforma în tragedii și să îi creștem astfel încât să prevenim agresivitatea? Răspunsul pe scurt: putem și trebuie să începem foarte devreme! Atenție mare la mediul în care copilul stă pentru că de acolo apar adesea problemele, dar și la stilul de parenting al familiei: nu se recomandă o educație prea strictă dar nici una prea permisivă. Are mai multe explicații pentru părinți psihologul Iulia Barca, în interviul de mai jos.
Totul despre mame: Care pot fi cauzele posibile ce se ascund în spatele unui comportament violent al unui copil?
Psiholog Iulia Barca: În primul rând, un comportament agresiv sau violent este cel care duce la o rană fizică sau emoțională a unei alte persoane sau animal, dar și unul care duce la distrugerea unei proprietăți. Agresivitatea poate fi verbală sau fizică, distingându-se patru tipuri de comportament agresiv, iar înțelegerea lor ne ajută să venim cu un răspuns adecvat nevoilor copiilor.
Vorbim asfel despre agresivitatea accidentală care nu este intenționată: atunci când, în timpul jocului, un copil lovește pe altul din greșeală sau neatenție. Apoi avem agresivitatea ca expresie, în care copilul este agresiv pentru că îi face plăcere. Copilul mic nu își stabilește obiectivul de a răni pe cineva, ci poate acționa în moduri care îl amuză: lovitul, aruncatul sau dărâmatul sunt acțiuni fizice firești pentru un copil, ca experiențe derulate într-un cadru sigur. Problema apare dacă un copil începe să manifeste astfel de comportamente din plăcere, rănindu-i pe alții sau provocând intenționat stricăciuni.
Al treilea tip este agresivitatea ostilă, respectiv acțiunea care are ca scop rănirea cuiva fizic sau emoțional. Aici vorbim despre copiii care simt satisfacție rănind, fie pentru a se simți puternici, fie că își imaginează că altcineva îi sabotează în ceea ce ei fac. Deseori, o astfel de agresivitate este impredictibilă, ilogică și neprovocată. Dacă există provocare, vorbim despre agresivitatea reactivă. Nu în ultimul rând vorbim despre agresivitatea instrumentală, atunci când copiii se ceartă pe diferite obiecte sau drepturi, iar în acest proces… cineva este rănit. De cele mai multe ori, copiii între 2 și 6 ani manifestă o agresivitate instrumentală, fiind la vârsta la care sunt impulsivi, egocentrici și au un limbaj limitat.
Adesea, când copilul menține un comportament agresiv, acesta este o reacție la mediu. O componentă importantă este si temperamentul copilului, respectiv un temperament coleric își va găsi mai repede exprimarea într-un comportament agresiv. Cum spuneam însă, adesea nu copilul este problema ci mediul său. Aici putem vorbi nu doar despre abuzuri în familie, ci și despre o neglijare a nevoilor lui, o educație prea strictă sau, din contră, una prea permisivă, cultivând îndreptățirea copilului. Când luăm în calcul aceste variante, adesea vorbim despre probleme cu care se confruntă părinții, uneori neavând resursele de a oferi un alt fel de relație copilului, neștiind cum sau crezând că fac ce este mai bine pentru copil. Un copil agresiv este, adesea, un copil în suferință. Iar aici putem include și adolescenții care se simt singuri, în pericol, vulnerabili, și care uneori ajung la comportamente agresive din dorința de a deține controlul, de a nu fi văzuți de ceilalți ca (potențiale) victime.
Totul despre mame: Sunt băieții mai violenți decât fetele? De ce?
Psiholog Iulia Barca: Psihologia și științele sociale plasează băieții într-o zonă a agresivității fizice mai crescută decât în cazul fetelor. Diferențele între sexe nu sunt determinate doar din perspectiva evoluției – justificând supraviețuirea prin capacitatea de a vâna sau de a se lupta pentru teritorii, dar și prin rolurile sociale atribuite celor două sexe.
Totuși, sunt studii care nu au găsit diferențe semnificative între sexe privind agresivitatea relațională sau cea indirectă, care sunt tipurile de agresivitate resimțite și exprimate de către femei. Agresivitatea directă este mai frecventă în cazul băieților. Totodată, și experimentele neurobiologice arată bărbații ca fiind mai reactivi decât femeile la stimulii agresivi, așa cum sunt studii care arată că femeile au o capacitate mai bună de autoreglare emoțională decât bărbații. Luând în considerare viața emoțională însă, să nu uităm nici diferențele de educație privind cele două sexe, emoțiile fiind permise și încurajate mai ușor la fete decât în cazul băieților care trebuie să fie „puternici”. Iar dacă sunt părinți care nu practică astfel de diferențe, să privim și în familia extinsă dacă toate modelele oferite copilului sunt unitare sau nu.
La toate acestea adăugăm comportamentul agresiv al bărbaților din viața copilului dacă este cazul, precum și expunerea copilului la anumite surse de informare în care bărbatul/modelul masculin este unul agresiv, chiar dacă „bine intenționat”. Aici putem avea grijă la desenele animate sau filmele pe care le urmărește copilul.
Totul despre mame: Ce să facem în momentul în care copiii lovesc/ au porniri violente?
Psiholog Iulia Barca: În primul rând, în momentele în care copilul devine violent este esențial să nu devenim violenți la rândul nostru, caz în care îi modelăm copilului că un astfel de comportament este firesc și că, eventual, „adulții” au dreptul de a fi violenți. Să nu uităm că dorința copiilor este de a fi ce adulții, de a fi „oameni mari”. La fel de important este să vedem ce tip de agresivitate manifestă copilul, când apare și ce urmărește prin comportamentul său.
Spre exemplu, dacă un copil lovește un altul pentru că nu îi înapoiază jucăria care îi aparține, poate simte că îi sunt invadate granițele, că nu se ține cont de el sau că este nedreptățit. Putem urmări dacă sunt momente în care copilul se simte așa în relația cu noi, părinții, și dacă nu am observat ce impact au asupra lui anumite comportamente ale noastre. Totodată, putem cultiva frustrarea copilului, nu să îl ferim de ea (așa cum adesea părinții procedează) întrucât doar așa are posibilitatea de a-și dezvolta autocontrolul și toleranța la frustrare. Altfel, va deveni reactiv nefiind obișnuit să se confrunte cu emoții dificile. Când copilul este frustrat, are nevoie să îi fim alături și să îi înțelegem trăirea, dar să fim și fermi și să nu cedăm.
Este important de amintit că cele două emoții cel mai greu acceptate de părinți la copii sunt suferința și furia. Ambele sunt emoții firești, iar când apar sunt surse de învățare pentru copil, dacă sunt corect modelate de părinte. Să nu uităm că în cazul furiei, problema nu este emoția, ci comportamentul agresiv. Emoția are nevoie de acceptare, de înțelegere, de ascultare și empatie. Furia arată o frustrare sau o nedreptate, iar blamarea ei doar adâncește cauzele ce au declanșat-o, care mai târziu vor deveni declanșatori sau triggeri cum îi numim.
Câțiva pași în gestionarea unui comportament agresiv al copilului pot fi următorii:
- Modelarea unui comportament neagresiv: păstrați-vă calmul când vorbiți cu copiii, păstrați tonul vocii cât mai scăzut, dar ferm, și priviți copilul cu dorința de a înțelege și nu a-l amenința.
- Eliminați sursele care pot încuraja agresivitatea. În acest sens, evitați cumpărarea armelor de jucărie și expunerea la desene animate sau filme cu violență.
- Lăudați copiii când au un comportament adecvat, reacția îi va încuraja în repetarea lui.
- Fiți fermi în privința agresivității că nu este acceptabilă dar, totodată, nu respingeți copiii în urma unui act agresiv. Spre exemplu, dacă un frate îl lovește pe celălalt și acesta din urmă începe să plângă, adesea tendința va fi de a-l îmbrățișa pe cel rănit și de a-l certa pe agresor. Greșeala aici este că respingem copilul care a greșit. Și el are nevoie de atenție și îmbrățișări, chiar dacă îi explicăm că a avut un comportament greșit, pe care nu îl tolerăm. Îi vom modela cum să își ceară iertare, îi vom spune cum se simte cel rănit și îi vom reaminti momentele în care a fost un copil grijuliu și atent.
Totul despre mame: Ce ar trebui făcut când sesizezi violenta/ probleme de comportament la copil dacă el nu spune ce se întâmplă cu el (refuza comunicarea cu părinții)?
Psiholog Iulia Barca: Copiii mici sunt deschiși în a veni către părinți cu problemele lor întrucât pentru ei părinții sunt cei care îi protejează, cei la care vin să ceară ajutorul. Această comunicare se întrerupe atunci când copilul ajunge la concluzia că „este singur”, respectiv că nu este înțeles, acceptat, susținut și că fie își dezamăgește părinții, fie va fi pedepsit pentru anumite comportamente. Compasiunea constantă din partea părintelui este calea păstrării comunicării cu un copil, astfel încât el să știe că orice ar face, orice s-ar întâmpla, nu va fi respins, criticat, acuzat de către părinți.
Este posibil ca un copil să își și „protejeze” părinții de anumite informații și atunci să nu le dezvăluie pentru a nu deveni o problemă pentru părinți. Dacă observăm că nu mai există comunicare cu copilul, că este retras, când aflăm sau vedem un comportament agresiv la el, putem să apelăm și la un specialist, ideal fiind să mergem la o terapie de familie, la care participă toți membri și astfel se implică toată familia la îndreptarea unor comportamente problematice. Fiecare jucăm un rol și atunci când apar astfel de comportamente ale copilului, este important să înțelegem, dar și să acceptăm rolul pe care îl avem, înainte ca lucrurile să degenereze.
Dacă, spre exemplu, există anumite tendințe înnăscute ale copilului, mediul în care el crește are potențialul de a le anula sau canaliza într-o direcție constructivă, sau de a le declanșa și potența.
Un ajutor în plus pentru copil ar fi și disponibilitatea părinților de a se angaja într-o psihoterapie individuală. Uneori, purtăm cu noi răni care, nevindecate, vor fi transmise și copiilor noștri.
Totul despre mame: Cum ar trebui să fie abordată comunicarea parinte-elev-profesor pentru a preveni situațiile potențial periculoase?
Psiholog Iulia Barca: Este necesar să fie încurajată comunicarea dintre profesorii, părinți și copii, cu respect și înțelegere către povestea fiecăruia dintre ei. Comunicarea are ca rol găsirea unei soluții la situațiile apărute, toate părțile implicate având drept scop sprijinirea copilului care este încă în dezvoltare. Părinții și profesorii nu vor stabili cum să pedepsească mai bine sau să judece un copil, ci cum să îl sprijine în situațiile pe care le trăiește emoțional sau în mediul său.
Să ținem minte că atunci când luăm apărarea copiilor, judecând fie profesorul, fie părintele, le facem acestora o defavoare. Atunci când justificăm, ignorăm și refuzăm să acceptăm problemele cu care se confruntă copilul nostru, doar le perpetuăm. Comportamentul lui este o consecință a ceva… avem de aflat, de înțeles și de găsit soluții pentru a gestiona mai bine cauzele, nu să le băgăm sub preș pentru a păstra o „imagine”.
În egală măsură, dacă stigmatizăm copilul, dacă mesajele pe care le primește sunt constant negative la adresa lui, comportamentele sale se vor înrăutăți, simțindu-se respins. Să ne gândim cum ne-am simți noi într-un mediu în care constant ne sunt subliniate doar greșelile, suntem etichetați negativ și primim mesajul că suntem indezirabili. Oare avem interes să cooperăm și să ne schimbăm în bine sau vom intra în (și mai multă) opoziție?
