Ce înseamnă Paștele prin ochii unui copil? Fix ce-i arătăm noi că înseamnă! Până la o anumită vârstă le suntem ghid al vieții, model și izvor de sentimente. Paștele, în esență, înseamnă un singur lucru pentru absolut toată lumea: Învierea lui Hristos. Iar pe copii trebuie să-i învățăm mai mult ca niciodată, în aceste zile, ce înseamnă să fii bun, să ierți, să îi iubești pe cei din jurul tău. Restul este marketing.
Dar cum poți să păstrezi tradițiile, valorile, semnificațiile de odinioară când totul în jurul nostru este plin de iepurași, ouă și reduceri la diverse produse? Unde mai este Paștele dincolo de ce vedem la televizor ori pe Instagram? Unde a fost dintotdeauna: în inima ta! Am să-ți spun o poveste despre Paștele din vremea copilăriei mele…
Ce făceam când eram copil înainte de Paște
Emoțiile pe care un copil le simte în primii ani de viață (nu degeaba s-a inventat expresia „cei 7 ani de acasă”!) sunt foarte intense și dăinuie peste ani. Ceea ce-i învățăm noi pe copiii noștri că înseamnă Paștele, cum trăim, ca familie, aceste zile, vor crea amintiri solide peste timp și-i vor defini pe ei ca oameni.
Tot ce am trăit în copilărie în preajma acestei mari sărbători mi-a rămas în suflet și încerc să retrăiesc aceste lucruri, mereu și mereu. Fie măcar cu inima! Îi povesteasc adesea fiului meu, David, și-l fac părtaș an de an la bucuria Învierii așa cum era „pe vremea mea”.
Copilăria mi-am petrecut-o în Cosmești, o comună din Teleorman, al cărui preot a fost tatăl meu. Pentru mine și frații mei, „copiii popii”, Paștele era cea mai mare sărbătoare de peste an, ca pentru toți ceilați copii din sat.
În fiecare an totul era aproape la fel de la pregătiri, la denii, la luatul de Lumină, slujba de noapte și masa cea mare din Ziua de Paște. Începea totul cu câteva săptămâni înainte: deretecatul casei până-n cele mai mici detalii. Era o muncă istovitoare, însă orice durere de oase dispărea când casa toată era proaspăt văruită, geamurile frecate cu ziare și cu spirt, ușile și tocurile de la ferestre proaspăt vopsite, covoarele bătute și spălate bine și atârnate zile-n șir pe garduri.
Când toate astea erau gata, simțeam că Paștele era și mai aproape. Era o emoție amestecată cu nerăbdare și o fericire greu de explicat în cuvinte, pentru că următoarea etapă a pregătirilor presupunea să ne cumpere părinții „haine noi de Paște”.
Pe vremea aceea părinții cumpărau copiilor de două ori pe ani haine noi: de Paște și când începeau școala. Așa făceau și cu mine și cu frații mei, era tradiția noastră, a tuturor, nu doar a cosmeștenilor. Rareori mergeam la București pentru asta. De cele mai multe ori părinții ne îmbrăcau „de la piele” din magazinele orășenești din Videle ori din Roșiorii de Vede. Nu ne alegeam noi, ci ei, dar aveau grijă să nu lipsească nimic: de la chiloți, maieu, dres, rochiță, (pantaloni pentru băieti), pantofi și o geacă.
Când veneam cu ele acasă le mai probam o dată și pe așezam pe scaun în „camera de afară”, o cameră a casei în care nimeni nu avea treabă. Stăteau cuminți acolo și nimeni nu se mai apropia de ele până-n ziua cea mare. Uneori, când mama și tata nu erau acasă, deschideam pe furiș ușa și le verificam dacă nu cumva au dispărut!
Alte cumpărături de Paște nu prea existau, pentru că la țara, întotdeauna am avut „de-ale gurii” din curtea noastră. Ouă aveam de la găini, pâine, colaci și cozonaci frământa mama, tăiam un cocoș și lua tata de la stână un miel și făceam o ciorbă și un stufat și ce ne-ar fi trebuit mai mult de atât? Nimic, doar să vină mai repede Ziua de Paște.
Cum erau zilele de Paște în Cosmești pe vremea mea
Magia adevărată începea în miercurea dinainte de Paște, numită și „Miercurea Mare”, odată cu cu „denia mică”. Ne strângeam toată gloata de la școală, ne închinam și ne rugam cot la cot cu veteranele în ale bisericii, „babele”!
De Joi mari, auzisem noi de tradiția celor 12 dorințe: luam de acasă o sfoară lungă și, la fiecare Evanghelie, făceam câte un nod și ne puneam câte o dorință. Apoi ața aceea o păstram bine, bine de tot, așteptând ca dorințele să devină realitate. Amuzant este că, până a doua zi și uitam ce dorințe ne-am pus, mai ales când eram mai mici de 14, 15 ani! Deh, apoi începea să ne stea în taină gândul la băieți și la fete și cred că multe dorințe aveau legătură cu latura sentimentală a vieții noastre.
În Vinerea mare era emoția la cote maxime: tata făcea 3-4 coruri de copii care cântau Prohodul și ne speteam care mai de care să cântăm mai bine, să creștem în ochii „babelor”, dar și ai preotului! Cu siguranță că falsam, dar cântam din toată inima și trăiam mereu și mereu patimile lui Iisus, ca și cum am fi fost acolo.
În noaptea de Paște nimeni nu lua Lumină și pleca acasă cum se întâmplă azi. Doamne, era cel mai frumos moment din an! În sfârșit puteam să ne îmbrăcăm cu hainele cele noi, care păreau aproape strălucitoare, la cât de mult le-am așteptat, ne luam lumânări și fuga la biserică.
Tot satul era acolo. Toți erau fericiți, cu haine noi. La 12 noaptea se stingeau toate luminile în biserică și se mai auzeau doar câteva sute de inimi frământând de nerăbdare. Era momentul. Venise clipa cea mare: luam în sfârșit Lumină să ne ajungă un an întreg.
Voiam să fim cât mai aproape de tata să luăm printre primii, dar era o regulă, cei bătrâni aveau întâietate. Și ne așteptam cuminți rândul, iar tata cânta minute în șir „veniți de luați Lumină”, pentru că la țară la mine nu se ia „unul de la altul”, ci direct de la preot.
Ieșeam în fața bisericii și ascultam Evanghelia de Înviere și cântam, cu lacrimi în ochi „Hristos a înviat!”, apoi, fiecare mergea în cimitir să ducă lumină și celor din Ceruri, cu care, cândva împărtașea emoția unei nopți de Paște, în fața bisericii din satul Cosmești.
Toată lumea se împărtășea în dimineața de Paște, doar cei nedeplasabili o făceau cu o zi înainte. Apoi mâncam „Paște” (un amestec de vin roșu cu pâine), cu poftă și toți cu aceeași lingură. Aveam la noi ouă și pește, că se spune că e bine să mănânce pește în noaptea de Paște. Ciocneam, ne bucuram când spărgeam oul „adversarului” și plecam spre casele noastre cu bucuria că l-am primit pe Dumnezeu în trupul și sufletul nostru.
Mergeam pe jos și toți copacii erau înfloriți și aveau o mierasmă desăvârșită. Erau „gătiți de sărbătoare” și ei, și noi, oamenii, cu straie abia cumpărate. Dacă ne întâlneam cu cineva pe drum ne saluta cu „Să-l purtați sănătoși! Hristos a înviat!” La Paștele pe care tocmai îl primisem se referau.
Pe străzile pe care tot timpul anului nu circulă nimeni la ora aceea mișunau oameni. În mintea mea de copil toți îmi păreau frumoși și buni. Niciodată n-am simțit mai multă bunătate în jurul meu ca în noaptea de Paște din Cosmești.
La prânz fiecare mânca la casa lui, cu familia lui, iar după-amiază mergeam la pădure. Nu se vorbea nimeni cu nimeni, dar ne găseam toți acolo, fiecare cu ai lui în câte o poieniță, cu păturică și un coș în care puneam ce ne-a mai rămas de pe la masă.
Ce înseamnă Paștele azi?
Toate astea nu mai trăiesc decât în sufletul meu și al cosmeștenilor cu care le-am trăit. Tata a dat lumină în satul lui pentru ultima dată în 2006, anul în care s-a născut fiul meu. De atunci nimic n-a mai fost la fel, dar 28 de ani am trăit magia asta pas cu pas, fix la fel în fiecare an și niciodată nu voiam să fie altfel.
Lumea se schimbă, viața se schimbă, dar ce are omul de mic în suflet nu se va schimba niciodată. În sufletul meu, Paștele e exact ca-n copilărie, chiar dacă în jurul meu totul arată diferit. Exceptând anii pandemiei, Paștele e Paște, în Cosmești, în curtea cu pomii văruiți până la jumate, cu zarzării înfloriți, cu pădurea care acum e mai mult tăiată, cu tata, care stă cuminte în fața bisericii, ascuns după o cruce care-i poartă numele.
Dar bucuria și bunătatea acestor zile va fi mereu aceeași! Și de asta îi spun acum copilului meu : „fii tu motivul pentru care oamenii însă mai cred în bunătate! Uită de Iepurașul de Paște!” Cadouri îi pot face de ziua lui, îi pot face fără un motiv anume, dar Paștele e doar o dată pe an și înseamnă un singur lucru: să luăm Lumină și să fim Lumină!
E greu să ținem copiii departe de toate artificiile de marketing legate de această sărbătoare. Știu asta, dar nu este imposibil. Îmi place să cred că l-am crescut pe David cât mai aproape de creșterea pe care am primit-o eu în copilărie, că am reușit să-i transmit aceleași valori, că se bucură de ziua cea mare cu bucuria cu care trăiam eu la vârsta lui.
Poate că tu, cea care citești aceste rânduri, nu ești neapărat o persoană religioasă și este absolut în regulă, cu toții suntem diferiți. Fiecare percepem divinitatea în felul nostru. Însă, cu siguranță, ești de acord cu mine că Paștele nu este despre cât de mult mâncăm, cât de scumpe sunt cadourile pe care le oferim, ce etichete atârnă de hainele pe care le purtăm și din ce locații de dăm check-in pe Facebook.
Paștele este despre bunătate, iertare și bucurie. Paștele înseamnă împreună cu inima curată. Paștele este ocazia perfectă să iertăm și să fim iertați. Paștele nu este despre câți bani avem, ci despre câtă dragoste avem în suflet. Să nu uitați să le spuneți asta copiilor voștri. Într-o zi vor fi și ei părinți și-și vor aminti cu siguranță asta!
