Să-i spui unui adolescent că vrei să-i arăți un film „vechi” e riscant. Mai ales când descoperi că, pentru el, „vechi” înseamnă anii 2000. Dacă adaugi „durează două ore” sau „e după o piesă de Shakespeare”, ai încheiat complet orice discuție. Dar nu e totul pierdut. Am făcut o listă cu șapte filme pe care noi, părinții de astăzi, le-am iubit când eram mai tineri și care cred că le-ar plăcea și copiilor de acum. Am ales povești despre adolescență, primele iubiri și începutul vieții de adult, despre relații, identitate, alegeri și conflicte între generații.
Nu ne propunem să le demonstrăm că „pe vremea noastră se făceau filme mai bune” și nici nu vrem să le administrăm puțină cultură cu forța. Cele șapte filme, devenite între timp clasice, ne arată însă că unele lucruri nu se schimbă prea mult de la o generație la alta. Atunci întâlnești prima iubire, atunci ești debusolat și nu știi ce vrei să faci cu viața ta, te cerți cu părinții și te răfuiești cu întreaga lume pentru un ideal. Toate filmele de pe lista asta au îmbătrânit frumos: unele sunt romantice, altele sunt stranii sau pot deschide conversații profunde. Poate că le vor privi cu alți ochi, dar punem pariu că tot o să le placă. Voi ce filme ați mai adăuga pe această listă?
*Atenție la conținut și la rating. Pentru fiecare film am trecut și o limită orientativă de vârstă, plus temele sau scenele despre care cred că e bine să știm înainte să apăsăm play. Fiecare părinte decide ce film e potrivit pentru copilul său și când.
„Before Sunrise”: pentru atunci când întâlnești prima iubire
Un băiat și-o fată se întâlnesc într-un tren. Coboară împreună la Viena și au la dispoziție o singură noapte. Atât. Nu se întâmplă mare lucru și, în același timp, se întâmplă tot ce ni se părea important pe la 18-20 de ani.
Jesse, interpretat de Ethan Hawke, și Céline, jucată de Julie Delpy, merg pe străzile Vienei și vorbesc mult. Împărtășesc idei, dezbat subiecte controversate sau „filosofează” – cu toată înțelepciunea de care dispun tinerii aflați abia la început de drum. Întreg filmul este un dialog. Dar nu le spuneți asta copiilor voștri înainte să înceapă filmul. S-ar putea să-l refuze din start. Cele două personaje știu să vorbească despre părinți, despre moarte, despre sex și relații sau viitor, despre cine sunt și cine cred că vor deveni – fără să te plictisești un minut. Încă mi se pare uimitor cum regizorul Richard Linklater a făcut în 1995 un film de dragoste în care principalul eveniment este conversația. Cât mi-ar plăcea ca tinerii de azi să nu se mai ascundă în spatele unor mesaje vocale, să ridice privirea din ecranul telefonului și să vorbească mai mult – cu noi sau cu prietenii lor.
Sigur, pentru cineva care are astăzi 18-20 de ani, contextul întâlnirii dintre cei doi tineri poate părea de-a dreptul „de neconceput”. Jesse și Céline abia s-au cunoscut și decid să petreacă o noapte pe străzile vieneze, dar nu știu nimic unul despre altul și nici nu pot afla mai multe decât lasă celălalt să se vadă. Nu-și pot cere prietenia online, nu-și pot vedea profilul de Instagram și nu pot continua relația la distanță prin mesaje pe WhatsApp. Cei doi sunt „acolo”. Fructifică cele câteva ore pe care le au împreună. Iar când timpul lor împreună expiră, rămâne doar o promisiune: că se vor revedea pe același peron peste șase luni.
Și mai frumos în toată această poveste e faptul că Linklater a creat o trilogie pe baza celor două personaje. Celelalte două filme, Before Sunset și Before Midnight, realizate (cu aceiași actori) la 9 ani distanță unele de altele, ne vor ajuta să le oferim adolescenților o altă felie de viață. Urmărind aceste filme putem afla împreună ce se întâmplă cu marile povești de dragoste după ce tinerii care le trăiesc cresc. Vârsta recomandată: 14+. Discuții despre sex și relații, limbaj.
- CITEȘTE ȘI: Adolescentul tău nu citește? 10 titluri care îl pot convinge să nu mai lase cartea din mână
„Love Me If You Dare” (Jeux d’enfants): pentru atunci când iubirea e un joc
„Cap ou pas cap?” Accepți sau nu provocarea? Sophie și Julien joacă acest joc din școala primară. Și continuă să se provoace mult după ce jocul încetează să mai fie unul nevinovat. Totul începe cu o cutie de tablă în formă de carusel, pe care și-o pasează unul altuia odată cu întrebarea: „te bagi sau nu te bagi?”. Cine are cutia trebuie să accepte provocarea celuilalt. Iar cei doi sunt capabili de aproape orice.
Filmul lui Yann Samuell din 2003, cu Marion Cotillard și Guillaume Canet, are culori de poveste și energie de videoclip. Cele două personaje cresc împreună, fără să învețe vreodată să spună cu adevărat ce simt unul pentru celălalt. În schimb, se provoacă, se caută, se resping, își fac farse, se rănesc, se despart și reiau jocul. Uneori trec ani între două „mutări de șah” de pe tabla jocului lor.
Mi-a plăcut enorm Jeux d’enfants când l-am văzut prima dată. Probabil pentru că la vârsta aceea mi-a fost ușor să văd mai degrabă povestea nesăbuită de dragoste. Cei doi se aleg unul pe celălalt iar și iar, chiar dacă sunt complet incapabili să-și arate sau să-și spună sincer că se iubesc. Revăzut la vârsta maturității, filmul poate fi perceput diferit. Sophie și Julien pot fi cruzi unul cu celălalt, iar jocul lor ajunge să facă victime chiar și în afara poveștii lor.
Sunt foarte curioasă cum îl vor primi adolescenții de azi. Oare vor intra în jocul celor doi tineri? Sau vor identifica încă din primele minute ale filmului o serie de „red flags”, cum se spune azi? Oricum ar fi, tot merită văzut filmul ăsta, mai ales pentru că poate deschide multe conversații de care – nici noi, nici copiii noștri – nu ne credem capabili uneori.
Iar finalul – nu dau spoilere – este atât de surprinzător, încât probabil veți avea nevoie de încă zece minute după generic ca să vă puneți de acord asupra a ceea ce tocmai ați văzut. Vârsta recomandată: 15+. Scene și referințe sexuale, limbaj, comportamente riscante.
„Amélie”: pentru cei care trăiesc în propria lor lume
Amélie Poulain adoră lucrurile mărunte: să spargă cu lingurița crusta de zahăr de la crème brûlée, să-și vâre degetele într-un sac cu boabe de linte, să arunce pietre pe Canal Saint-Martin. În plus, ea observă lucruri pe lângă care ceilalți trec fără să le bage de seamă. Trăiește la Paris, lucrează într-o cafenea din Montmartre și are o imaginație extrem de bogată. Poate și de aceea îi e mai greu să trăiască în viața de zi cu zi.
În filmul lui Jean-Pierre Jeunet din 2001, actrița Audrey Tautou o joacă pe Amélie, o tânără timidă și singuratică, crescută de doi părinți cel puțin bizari. Tânăra descoperă întâmplător că îi place să schimbe în bine viețile oamenilor din jur. Uneori prin gesturi mici, alteori punând la cale planuri atât de complicate încât numai Amélie le-ar putea ticlui. Pe scurt, se pricepe minunat să intervină în poveștile celorlalți, însă îi e mult mai greu să intre cu adevărat în propria poveste.
Mi-a plăcut Amélie pentru că era diferit de aproape orice film văzusem până atunci. M-au fascinat culorile, muzica lui Yann Tiersen, Montmartre-ul aproape ireal, personajele stranii, cu micile lor ticuri și plăceri. Cred că și acum asociez Parisul cu imagini din acest film.
Nu știu dacă adolescenții de azi se vor îndrăgosti de Amélie așa cum am făcut-o noi. Dar cred că o vor înțelege. Mai ales pentru senzația aceea că toată lumea din jur „știe ce face” mai puțin tu. E un film despre singuratici și „inadaptați”, așa cum suntem mai toți în adolescență. În lumea lui Amélie toți au un drum al lor, știu să-și facă prieteni, să iubească, să-și trăiască viața. Iar ei îi este teamă să încerce. Nu cred că etapa asta, a dubiilor și a conștiinței de sine, s-a schimbat vreun pic în parcursul tinerilor de azi.
Amélie petrece enorm de mult timp în propria minte, dar, ca să i se întâmple ceva cu adevărat, trebuie până la urmă să iasă din bula sa. Trebuie să aibă curaj, să deschidă ușa, să-l întâlnească pe Nino, să riște să se lase văzută – așa cum e ea. Chiar cred că mulți dintre adolescenți se vor regăsi – măcar pe alocuri – în trăsăturile acestui personaj. Vârsta recomandată: 15+. Scene și referințe sexuale, nuditate, fumat.
„Reality Bites”: pentru momentul „și acum ce fac cu viața mea?”
E un film cu Winona Ryder și Ethan Hawke despre viața unor tineri la începutul anilor ’90. Tocmai au terminat facultatea și se trezesc în fața realității: de acum, nimeni nu mai vine să le spună ce urmează sau ce au de făcut.
Lelaina (Winona Ryder) tocmai a terminat facultatea și, teoretic, viața ei adevărată ar trebui să înceapă. Însă nu prea știe cum. Vrea să realizeze documentare, filmează obsesiv tot ce se întâmplă în jurul ei și lucrează pentru un post de televiziune unde jobul real nu seamănă prea mult cu cel pe care-l visase. Și prietenii ei trăiesc, practic, aceeași dilemă, fiecare în felul său. Troy, interpretat de Ethan Hawke, este inteligent, cinic și cântă într-o trupă. Nici el nu prea știe ce vrea, dar a transformat asta într-o adevărată filosofie.
Reality Bites, filmul din 1994 regizat de Ben Stiller, a rămas unul dintre filmele-emblemă ale Generației X. Vom (re)vedea în această poveste blugi largi, casete video, telefoane fixe, joburi prost plătite și tineri care își doresc foarte mult să nu ajungă exact ca adulții din jurul lor. Să fiți pregătiți pentru o porție de mișto-uri din partea adolescenților voștri! Nu vor rata ocazia să ne facă să ne simțim cu adevărat bătrâni.
Dincolo de contextul filmului, cred că nu s-au schimbat prea multe. Ce faci după ce termini școala? Alegi un job care îți plătește facturile sau încerci să faci ceea ce îți place? Cum îți dai seama dacă ești bun la ceva? Și, mai ales, când ar trebui să începi să te simți adult? La 18 ani? La 22? La 30? Până și noi ne simțim debusolați uneori și nu știm ce mai vrem, chiar și la vârsta asta. Adolescenții noștri sigur se întreabă și ei, măcar uneori.
Și când vine vorba despre dragoste, tot despre dileme e vorba. Lelaina are de ales între Troy și Michael, între băiatul complicat, talentat și fără bani și bărbatul cu job, costum și un plan. Noi am avut, cu siguranță, un preferat între cei doi. Sunt curioasă: tinerii de azi pe cine vor alege?
Reality Bites n-o să-i învețe pe copiii noștri cum să devină adulți. Dar măcar îi ajută să vadă că, la 20 și ceva de ani, aproape nimeni nu știe cu adevărat ce face. Numai că unii știu să se prefacă mai bine. Vârsta recomandată: 16+. Scene și discuții despre sex, consum de alcool și droguri, limbaj.
„Cinema Paradiso”: pentru că, uneori, pasiunile ne aleg pe noi
Salvatore e un puști dintr-un orășel sicilian și e fascinat de cinematograful din piața centrală. Atât de fascinat, încât își petrece timpul în cabina de proiecție, pe lângă Alfredo, proiecționistul morocănos care nu prea-l vrea pe cel mic prin preajmă. Însă Toto, așa cum îi spune toată lumea, vrea să știe cum funcționează aparatul, adună bucățile de peliculă tăiate din filme și, încet-încet, învață să proiecteze chiar el.
Cinema Paradiso, filmul lui Giuseppe Tornatore, este o declarație de dragoste pentru cinema, dar nu cred că trebuie să fii pasionat de filme ca să te prindă povestea. E mai degrabă despre momentul în care descoperi ceva care îți place atât de mult, încât începe să-ți schimbe drumul. Pentru Toto sunt filmele. Pentru adolescenții noștri poate fi muzica, desenul, programarea, fotografia, sportul sau ceva despre care noi nu înțelegem mare lucru.
În plus, relația dintre Alfredo (proiecționistul) și Toto crește odată cu acesta din urmă. Nu este părintele și nici profesorul lui, însă devine unul dintre adulții importanți din viața sa. Îl învață meserie, îl lasă să intre în lumea lui și, mai târziu, este cel care îl încurajează să plece din orășelul în care a crescut. Uneori, tinerii au nevoie de un mentor. Și e ok să găsească sprijin sau mentori printre ceilalți adulți importanți din viața lor.
Pentru adolescenții de azi, Cinema Paradiso este și o întâlnire cu „analogul”, cu timpurile în care filmele nu pot fi puse pe pauză și nu sunt la îndemână oricând, oricum. Tot orașul se strânge în aceeași sală de cinema, râde în același timp, plânge în același timp și așteaptă ca Alfredo să pună următoarea rolă de peliculă. Iar scenele considerate prea îndrăznețe sunt tăiate, la propriu, la cererea preotului. Cred că e un film care poate lărgi puțin perspectiva copiilor noștri, obișnuiți să aibă acces, în câteva secunde, la orice distracție doresc.
Filmul vorbește și despre prima iubire sau despre locurile din care trebuie uneori să pleci ca să poți crește. Dar mai ales despre lucrurile de care ne îndrăgostim când suntem foarte tineri și care, uneori, ajung să ne contureze tot parcursul vieții. P.S.: Nu le spuneți dinainte copiilor voștri că filmul e realizat în 1988. Și nici că durează mai bine de două ore. Vârsta recomandată: 14+. Referințe sexuale și nuditate, fumat, o scenă de incendiu.
„Dead Poets Society”: pentru cei care au nevoie de un mentor
„Carpe diem” e astăzi o expresie bună de pus cu hashtag la fotografii de vacanță pe Instagram. Însă, pentru mulți dintre noi, Robin Williams a rămas actorul care ne-a îndemnat să trăim clipa, mai ales în rolul pe care l-a jucat în Dead Poets Society (1989). Filmul ne prezintă viața adolescenților dintr-un internat american rigid și pe nonconformistul profesor de literatură care le dă lumea peste cap.
John Keating (Williams) nu prea seamănă cu ceilalți adulți din școală. Îi pune pe elevi să urce pe catedră ca să vadă lucrurile din altă perspectivă, îi îndeamnă să gândească singuri și le vorbește despre poezie ca despre ceva care are legătură cu viața lor, nu doar cu notele din catalog. Băieții descoperă „Dead Poets Society”, clubul secret de pe vremea în care Keating fusese elev al aceleiași școli, și încep să se întâlnească în secret, noaptea, ca să citească poezie.
Filmul este despre „acel profesor” pe care ai norocul să-l întâlnești uneori la școală și de care îți vei aminti și peste 20 sau 30 de ani. Nu le povestiți copiilor despre scena „O Captain! My Captain!”, lăsați-i să ajungă singuri la ea.
Însă este și despre vârsta la care începi să-ți dai seama că planul pe care părinții îl au pentru tine s-ar putea să nu semene deloc cu propriile tale planuri. Și că uneori e greu să îți impui propriul adevăr. Neil își dorește să joace teatru, însă tatăl său îi interzice asta. Atenție, aici povestea capătă note foarte sumbre. Trebuie spus că Dead Poets Society nu este un film ușor, iar înainte să-l vedem împreună cu copiii noștri trebuie să știm că povestea ajunge la sinuciderea unuia dintre adolescenți.
Revăzut acum, când noi suntem părinții, filmul s-ar putea să arate puțin diferit față de cum ni-l amintim. Însă merită trecut pe listă – pentru atunci când suntem pregătiți să vorbim cu copiii noștri despre presiune, așteptări, eșec, libertatea de a alege și despre cât de important e ca tinerii să aibă în preajma lor adulți în fața cărora să poată spune ce gândesc cu adevărat. Vârsta recomandată: 13+. Suicid, presiune parentală, consum de alcool și fumat.
- CITEȘTE ȘI: Cu tata la Metallica, pe Arena Națională. Cum a ajuns generația TikTok să dea din cap pe „Master of Puppets”
„Romeo + Juliet”: pentru cei care cred că Shakespeare e plictisitor
Dacă îi spunem unui adolescent că urmează să vadă o piesă de Shakespeare scrisă pe la 1595, riscăm să-i pierdem interesul înainte să apăsăm play. Însă, dacă îi povestim despre faptul că Leonardo DiCaprio și Claire Danes se îndrăgostesc la o petrecere cu lumini stroboscopice și costume extravagante, s-ar putea să mai avem o șansă.
În 1996, regizorul Baz Luhrmann a luat Romeo și Julieta, a păstrat textul lui Shakespeare și a mutat povestea într-o lume contemporană, exagerată și colorată, undeva între videoclip MTV, western și telenovelă. Verona a devenit Verona Beach, săbiile devin pistoale marca „Sword”, iar familiile Montague și Capulet seamănă mai degrabă cu două clanuri rivale decât cu niște familii din secolul al XVI-lea.
Noi am văzut filmul când Leonardo DiCaprio era un tânăr actor al cărui poster se găsea prin revistele vremii (și pe pereții tuturor fetelor!). Și despre Claire Danes putem spune la fel. În plus, filmul a mizat și pe forța muzicii. Radiohead, The Cardigans, Garbage, Des’ree – soundtrack-ul filmului a avut propria lui viață și este unul dintre lucrurile care fac ca versiunea lui Luhrmann să nu semene deloc cu o adaptare „boring”, de manual.
Adolescenții de azi pot descoperi că o poveste scrisă acum mai bine de 400 de ani despre doi tineri care se îndrăgostesc împotriva voinței părinților nu e chiar atât de departe de lumea lor. Nu trebuie să-l adore pe Shakespeare după ce văd filmul. Nici măcar nu trebuie să înțeleagă fiecare replică. Poate e suficient să descopere că aceeași poveste poate fi spusă în zeci de feluri și că un text scris acum patru secole poate funcționa pe ritmuri de Radiohead și The Cardigans. Iar dacă ajung să caute și muzica „veche” pe care o ascultam noi, cu atât mai bine. Vârsta recomandată: 16+. Violență, scene și referințe sexuale, consum de droguri, suicid.
