Ieri, unii elevi au mers la școală îmbrăcați în negru, în semn de protest față de propunerea unor parlamentari de a introduce uniforma obligatorie. Când am aflat despre gestul lor, mi-am amintit cum a fost introdusă uniforma la liceul din Ardeal unde am studiat și ce s-a întâmplat după aceea. Așa că, din seria „a fost odată ca niciodată”, vă spun cum au arătat diminețile mele de licean după ce vesta, cravata și toate celelalte piese ale uniformei au devenit mai importante decât prezența la ore.
Când am intrat la liceu, în 2010, nu aveam uniformă și nici nu se discuta serios despre posibilitatea de a se introduce așa ceva. Liceul era condus atunci de o doamnă profesoară de istorie pe care o respectam cu toții. Abia la sfârșitul clasei a IX-a am aflat că acela avea să fie ultimul ei an în funcția de director. De la colegii mai mari, care făceau istorie cu dânsa, aflasem că era foarte strictă la notare, dar că preda impecabil și că era aproape imposibil să pleci de la orele ei fără să fi înțeles lecția. Avea părul negru, mereu aranjat, și era îmbrăcată de fiecare dată la costum. Când treceam pe lângă dânsa în pauze, simțeam cum îngheț. Era un amestec destul de ciudat de respect și teamă, pe care îl cunoșteau, cred, mulți dintre colegii mei.
Ne întrebam uneori cum de nu introdusese uniforma, având în vedere că predase și în perioada comunistă și că era directoarea școlii de mulți ani. Așa judecam noi lucrurile atunci, ca liceeni, mai ales că auzeam de la colegi că alți profesori, cu aproximativ aceeași vechime la catedră, și-ar fi dorit să purtăm uniformă, convinși că în felul acesta am fi devenit mai disciplinați. Nu-mi era foarte clar cum urma cravata să ne cumințească, dar profesorii care susțineau ideea păreau destul de siguri de rezultat.
Noua directoare a decis să purtăm uniformă. Materialul era aspru, se uza repede
S-a încheiat clasa a IX-a, a trecut vacanța de vară, iar când ne-am întors la școală am aflat că liceul avea o nouă directoare. Pentru un elev de clasa a X-a, schimbarea aceasta nu părea să aibă mare relevanță, numai că, după puțin timp, am început să discutăm despre ea prin pauze și pe la colțuri. Se zvonea că noua directoare voia să introducă uniforma școlară. Fosta directoare condusese liceul atâția ani fără să adopte o asemenea decizie, iar cea nouă părea hotărâtă să facă această schimbare încă din primul an de mandat.
Zvonul s-a confirmat, iar din clasa a X-a uniforma a devenit obligatorie pentru toți elevii. Nu pot spune că am protestat când a fost introdusă, dar nici că am primit-o cu brațele deschise. Era alcătuită din pantaloni, vestă, cravată și sacou, la care trebuia să ne cumpărăm separat cămăși albe. Materialul era aspru și de slabă calitate, astfel că piesele uniformei se uzau destul de repede, deși aveam grijă de ele cât puteam.
Nu aveai toate piesele uniformei? Nu intrai pe poarta școlii
Ce a urmat după introducerea ei mi-a rămas însă în minte mai limpede decât felul în care arăta. Când la poarta liceului erau de serviciu profesorii mai stricți, știam că trebuie să venim cu toate piesele uniformei, fiindcă altfel riscam să nu fim lăsați să intrăm. Dacă aveai pantalonii negri, cămașa albă, vesta, cravata și sacoul, treceai de control. Ajunseserăm să verificăm dimineața dacă aveam cravata cu aceeași grijă cu care ne verificam ghiozdanul. Puteai să uiți un caiet și tot ajungeai în bancă. Cu vesta și cravata era mai complicat. Când era cald afară, verificarea dura mai puțin, fiindcă se vedea imediat cum erai îmbrăcat. Iarna, fiecare dintre noi trebuia să-și descheie geaca și să arate ce purta pe dedesubt, pentru ca profesorii aflați atunci de serviciu să decidă dacă ținuta era în regulă.
În diminețile acelea, îi vedeam stând în spatele porții și urmărindu-ne cum ne descheiam gecile, unul după altul. Dacă un elev nu avea uniforma completă, era trimis acasă și i se spunea să revină după ce se schimba. Verificările erau însoțite uneori și de remarci mai puțin inspirate, pe care trebuia să le asculți înainte să știi dacă poți intra la ore. Asta însemna că pierdeai ore până ajungeai acasă, te schimbai și te întorceai la liceu, iar mie îmi era greu să înțeleg de ce trebuia să lipsești de la cursuri pentru că nu aveai vesta sau cravata.
Profesorii cool, indulgenți
Stau acum și mă întreb, la atâția ani distanță, ce gândea fosta directoare când vedea astfel de controale la poartă, fie că ploua, fie că ningea. După discuția pe care aveam să o purtăm cu ea, pot doar să bănuiesc că o durea să vadă elevi opriți, puși să-și descheie gecile și, uneori, trimiși acasă din cauza uniformei. Mă gândesc și că, dacă ar fi fost în continuare directoare, nu ar fi lăsat să se întâmple așa ceva la intrarea în școală. Era profesoară de istorie, iar anii despre care ne vorbise la clasă îi dădeau, cred, motive să privească atent felul în care ajunseserăm să fim controlați în acele dimineți.
Îmi amintesc și de profesorii pe care noi îi consideram cool, cei care păreau să înțeleagă mai bine decât alții cum se vedeau lucrurile de partea noastră a porții. Când le venea rândul să fie de serviciu, nu făceau asemenea controale și nu păreau interesați să transforme uniforma în subiectul principal al întâlnirii lor cu elevii. Poate aveau propriile motive pentru asta. Eu știu doar că observam diferența și că o apreciam.
Experiența comunismului și-a spus cuvântul
În clasa a XI-a ni s-a schimbat din nou profesoara de istorie. Era deja a treia profesoară care urma să ne predea această materie, iar de data aceasta a venit la clasă fosta directoare, cea de care îmi fusese atât de teamă în primul an. După ce am început să facem ore cu dânsa, mi s-a părut aproape o altă persoană. Clasa noastră putea fi destul de provocatoare, dar ea avea răbdare cu noi, ne asculta întrebările și ne lua în serios chiar și atunci când discuțiile ieșeau din drumul pe care și-l pregătise pentru lecție. Cu timpul, am ajuns să avem tot mai multă încredere în ea, iar teama aceea pe care o simțisem pe holuri a început să dispară.
La un moment dat, am întrebat-o de ce nu introdusese uniforma în anii în care condusese liceul. Îmi amintesc foarte bine pauza destul de lungă pe care a făcut-o înainte să ne răspundă. Ne-a vorbit despre faptul că trăise o bună parte din viață într-o perioadă în care oamenilor li se cerea să semene unii cu alții, inclusiv prin felul în care se îmbrăcau. Din experiența ei și din ceea ce știa ca profesoară de istorie, spunea că nu putea găsi suficiente avantaje care să justifice reintroducerea uniformei în școală. Ne-a spus și cât de mult îi plăcuse ca, după comunism, să poată vedea pe holurile liceului elevi îmbrăcați diferit, fiecare alegându-și hainele în care se simțea bine.
Răspunsul dumneaei mi-a rămas în minte mult timp după ora aceea, mai ales că venea de la omul de la care m-aș fi așteptat cel mai puțin să îl aud. Scriind acum despre ea, îmi dau seama cât de mult a contat pentru mine întâlnirea cu dânsa și cât îi datorez din felul în care privesc astăzi relația cu elevii mei. Mi-a rămas un model prin felul în care ne preda și ne trata, iar pentru ceea ce am învățat de la ea îi voi fi recunoscător tot restul vieții.
Ce vom face noi, profesorii, când în fața noastră va veni un elev fără uniformă, dar pregătit pentru ore?
Revenind la proiectul de lege, inițiatorii lui vorbesc despre reducerea diferențelor dintre elevi, despre bullying și despre siguranța în școală. Elevii care protestează spun că nu au fost consultați și se îndoiesc că o uniformă ar rezolva aceste probleme. Mi-ar plăcea ca oamenii care ar putea vota această lege să stea de vorbă cu elevii și să aibă răbdare să le asculte argumentele până la capăt, inclusiv atunci când răspunsurile nu sunt cele pe care le-ar fi dorit. Tinerii au destule de spus despre școala în care își petrec fiecare zi.
Experiența mea nu înseamnă că aceleași lucruri se vor repeta în alte școli. Mă preocupă însă felul în care va fi aplicată obligația de a purta uniformă și ce se va întâmpla cu elevii care vor veni la școală fără ea. Dacă vor fi prevăzute sancțiuni, cine le va stabili și cum ne vom asigura că profesorii țin cont de situația fiecărui elev atunci când le aplică? Ce se va întâmpla dacă un elev alege să vină fără uniformă sau dacă, într-o dimineață, îi lipsește una dintre piese? Cum vom face diferența între refuzul de a respecta regula și situația unui copil a cărui familie nu își permite încă un rând de haine, după ce uniforma s-a uzat sau i-a rămas mică? Mă întreb și cât din timpul elevilor va ajunge să fie ocupat de aceste verificări și de conflictele pe care le-ar putea provoca. Cine se va asigura că un copil nu este umilit în fața colegilor pentru felul în care poartă uniforma și că aplicarea regulii nu va depinde de profesorul pe care îl întâlnește dimineața? Aș vrea să știu ce vom face noi, profesorii, când în fața noastră va veni un elev fără uniformă, dar pregătit pentru ore. El și-a făcut temele. Noi ni le-am făcut înainte să-i cerem să respecte această regulă?
Ovidiu Iordache este profesor de Istorie, de Educație Socială și de Educație juridică la Școala Gimnazială Step by Step din București. Este absolvent al Facultății de Istorie din cadrul Universității din București și a urmat programul de masterat „Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă”, organizat în parteneriat cu Facultatea de Jurnalism a aceleiași universități.
Interesele sale profesionale și personale includ istoria, dreptul, politicile publice, teatrul, cinematografia și fotografia.
