Alienarea parentală. Ce se întâmplă cu copiii manipulați să-și urască un părinte. „Avem lege, dar nu suntem pregătiți pentru salvarea lor”

O nouă lege, intrată în vigoare începând cu data de 10 mai 2024, schimbă semnificativ soarta copiilor folosiți drept armă în divorțul părinților. Este vorba despre acei copii manipulați de unul dintre părinți în așa fel încât să îl urască pe celălalt și să se înstrăineze de el.

Laura Udrea, redactor
scris pe
alienarea parintească
Părinții care au fost despărțiți de copiii alienați își pun speranțele în legea recent promulgată. FOTO: Shutterstock

O nouă lege, intrată în vigoare începând cu data de 10 mai 2024, schimbă semnificativ soarta copiilor folosiți drept armă în divorțul părinților. Este vorba despre acei copii manipulați de unul dintre părinți în așa fel încât să îl urască pe celălalt și să se înstrăineze de el. Legea nouă recunoaște această alienare ca abuz psihologic, ceea ce nu se întâmpla până acum, și îi permite părintelui denigrat și respins de copil în urma manipularii să ceară și să obțină custodie exclusivă asupra lui. De asemenea, copilul poate fi mutat la părintele pe care a învățat că trebuie să îl urască sau, în cazuri severe, poate fi preluat de autorități. Suntem, în acest moment, prima țară din Uniunea Europeană și a doua din lume (după Brazilia) care reglementează prin lege alienarea părintească.

Alienarea parentală/părintească se întâmplă în timpul unui divorț cu conflict intens, în care copilul se identifică puternic cu unul dintre părinți, de obicei, părintele cu care locuiește (părinte rezident), și este manipulat să-l urască, fără temei, pe celălalt părinte. Dacă instanța confirmă alientarea, părintele alienator ar putea pierde exercitarea autorității părintești, iar copilul poate fi obligat să se mute cu părintele pe care a fost învățat să-l urască sau de care copilul a fost ascuns ani de zile. Legea nouă e ca o gură de aer pentru părinții care nu și-au mai văzut copiii înstrăinați de ei ani la rândul. E de văzut, însă, în ce măsură sistemul e pregătit să evalueze corect situația copilului, să constate alientarea și să ia cea mai bună decizie pentru el. Un avocat, un psiholog clinician cu competență în expertiza psihologică judiciară și un psihoterapeut specializat în tratamentul traumei ne-au ajutat să facem lumină în această chestiune.

„Copilul nu avea voie să mă îmbrățișeze”

Andreea Dodon are 8 ani de când încearcă să dovedească în instanță alienarea fiului ei, acum în vârstă de 11 ani. A plecat din casa în care locuia cu fostul soț în urma violențelor repetate și a introdus acțiunea de divorț. Tatăl, însă, a luat copilul și a interzis acestuia să-și mai vadă mama. Când divorțul s-a încheiat, s-a hotărât ca minorul să locuiască la ea și a fost recunoscută alienarea părintească a acestuia față de mamă. Dar hotărârea s-a lovit de „refuzul” copilului de a locui cu mama. „În puținele întâlniri cu mine, nu avea voie să mă îmbrățișeze sau să mă sărute decât dacă se uita în ochii tatălui și primea acceptul”, povestește mama. Povestea ei o puteți citi aici.

Actrița Iolanda Covaci a trăit pe propria-i piele alienarea părintească a copiilor ei. Fostul ei partener, cercetat penal pentru lovirea copilului, a primit drept legal la timp nesupravegheat cu copiii și a hărțuit medicii, școala, pe Iolanda și minorii, cu acordul tacit al angajaților de la Protecția copilului, scrie Prințesa Urbană pe blogul ei, în urma unei scrisori trimise chiar de Iolanda. Acestea sunt doar două dintre cazurile care au șocat opinia publică în ultimii ani.

„Există cazuri terifiante de alienare părintească – copii închiși în debara, ținuți în cada goală, fără apă, și puși să repete la infinit ce să spună în fața psihologului; copii care nu au mai fost duși la școală pentru a nu avea legături cu celălalt părinte. Sunt doar câteva exemple. S-a ajuns chiar în situația în care părintele alienator a pierdut autoritatea părintească și locuința copilului, dar a refuzat în continuare să respecte hotărârile judecătorești”, spune avocata Cătălina Dicu.

Alienarea trebuie dovedită în instanță

Alienarea parentală este utilizată în cazurile de custodie din România de peste 10 ani, chiar dacă nu cu acest nume. În numele efectelor negative ale separării copilului de unul dintre părinți, custodia comună părea să fie remediul universal pentru fericirea copiilor după divorțul părinților. Ca urmare, au apărut nenumărate situații în care copiii au fost forțați să aibă contact cu un părinte violent sau abuziv, chiar și în situații în care violența a stat la baza divorțului.

Până acum, dacă copilul, indiferent de vârstă, refuza să-și viziteze părintele cu care nu locuia, în ciuda hotărârilor judecătorești, singurul lucru pe care îl puteau face autoritățile (Protecția copilului, Poliție) era să constate. Refuzul copilului de a petrece timp cu celălalt părintele a căpătat acum, după adoptarea Legii 123/2024, numele de alienare părintească. Care trebuie dovedită, zice legea, exclusiv de o instanță, în urma constatării acesteia de către un psiholog acreditat.  

Ce modificări aduce legea alienării parentale

Pe acest fundal propice alienării părintești, s-a simțit nevoia unui remediu legislativ. Mai exact, prin legea 123/2024, în care abuzul psihologic asupra copilului a căpătat denumirea de înstrăinare (forma acceptată de lege a alienării): o formă a violenței psihologice, prin care unul dintre părinți ori membri ai familiei extinse sau substitutive, în mod intenționat, urmărit sau asumat, generează, acceptă sau folosește o situație în care copilul ajunge să manifeste reținere sau ostilitate (nejustificate sau disproporționate) față de oricare dintre părinți.

Reținerea, potrivit inițiatorilor, reprezintă înfrânarea sentimentelor naturale de afecțiune pe care copilul le simte față de părintele alienat/înstrăinat, dar și înfrânarea dorințelor sale de a petrece timp cu acesta, de a comunica cu el; ostilitatea nu este altceva decât manifestarea unor sentimente de dispreț și/sau dușmănie față de părintele înstrăinat, explică avocatnet.ro

Cine poate sesiza înstrăinarea copilului de unul dintre părinți?

Conform legii, oricare dintre părinți, procurorul sau Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului (DGASPC) pot depune o cerere în instanță sesizând existența înstrăinării.

Cine poate constata înstrăinarea?

Înstrăinarea poate fi constată exclusiv de o instanță de judecată. „Când există suspiciune de înstrăinare părintească sau orice altă formă de violență asupra copilului și instanța de judecată a fost sesizată, DGASPC are obligația să solicite instanței efectuarea unei expertize. Rapoartele de evaluare psihologică sunt esențiale pentru identificarea alienării părintești. Fără opinia unui psiholog nu se poate reține de către instanțele de judecată existența alienării părintești”, spune avocata Cătălina Dicu.

„Psihologul care poate efectua astfel de evaluări psihologice complexe pentru organul judiciar, care se numesc rapoarte de expertiză psihologică, are obligația de a fi conform legislației în vigoare, psiholog specializat în psihologie clinică și obligatoriu să se regăsească în Registrul Experților Psihologi, care se găsește exclusiv pe site-ul Colegiului Psihologilor din România (https://www.copsi.ro) la secțiunea Registre și este în permanență actualizat la zi. Atâta timp cât psihologul nu se regăsește in Registrul experților psihologi, acesta nu are competența de a efectua expertize psihologice care pot fi folosite într-un demers judiciar conform standardelor de calitate în expertiză psihologică”, explică psihologul clinician Ana Predescu, care are competență în expertiza psihologică clinică judiciară.

Copilul poate fi mutat la celălalt părinte

Dacă se constată înstrăinarea, instanța poate lua copilul din locuința părintelui alienator, obligându-l să locuiască cu celălalt părinte. Dacă instanța va decide locuința copilului tot la părintele alienator, se va institui un program amplu de relații între copil și părintele înstrăinat și consilierea psihologică a copilului și a părinților de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului. Dacă părinții nu pun în aplicare decizia instanței, vor trebui să plătească penalități care se vor aplica pe fiecare zi de întârziere. Acestea reprezintă între 10% și 15% din venitul net lunar al celui obligat la plata lor, dar nu mai puțin de 300 de lei, se arată în lege.

Avocat Cătălina Dicu: „În realitate, nu suntem cu adevărat pregătiți pentru salvarea copilului alienat”

Suntem în stare să punem corect în aplicare o astfel de lege de la care se vrea eradicarea fenomenului de alienare părintească? Avem resurse să o punem în practică în folosul copilului? Este suficientă legea pentru salvarea copilului alienat?

Costurile mari

Pentru ca instanța să constate înstrăinarea părintească, este nevoie de raportul de expertiză psihologică. O ședință de terapie la un psiholog pleacă de la 200 de lei. Nu există un tarif standard, pentru că psihologia este o meserie liberală și practicanții își decid singuri tarifele, după cum își apreciază munca și raportându-se la experiența pe care le au. În întocmirea unui raport de expertiză psihologică se iau în calcul prețul ședințelor de evaluare, redactarea filelor care intră în componența raportului, orele de studiu pentru redactarea documentelor (care poate fi mai mare sau mai mic, în funcție de numărul de pagini ale raportului), costuri de deplasare, precum și costuri administrative (printare, scanare, servicii de curierat).

„Este important de menționat că și organul judiciar poate susține costurile unui raport de expertiză psihologică, în cazul în care el este cel care cere asta. În penal, chiar este o practică. În cazul în care părintele nu-și permite onorariul unei expertize, chiar dacă este solicitată de judecător într-un proces de minor și familie, poate face cerere de ajutor public judiciar și tot statul să suporte cheltuiala sau parte din această cheltuială, în funcție de cum se încuviințează”, spune psihologul clinician Ana Predescu.

„Din păcate, situația economică va face diferența. Dacă tu, ca părinte, dispui de bani să găsești specialiștii necesari, poți foarte bine să dovedești că ești mai în măsură decât celălalt părinte să ai acel copil. Și asta este o mare problemă – că deciziile nu sunt luate doar din perspectiva sănătății mintale ori fizice ale copilului, ci, pur și simplu, de cei care au putere să ducă războiul”, crede psihologul specializat pe traume Alina Porumboiu. 

Lipsa psihologilor specializați pe traumă

Teoretic, pentru a fi demonstrată înstrăinarea părințească, legea cere acel raport de expertiză psihologică, desemnând în acest scop un expert psiholog din Registrul Experților Psihologi. Acesta constată existența înstrăinării și întocmește raportul pentru instanță. Însă „înstrăinarea părintească produce traume adânci, astfel încât este nevoie și de sprijinul unui psiholog specializat în traumă, care să îl ajute pe copil să-și vindece efectele alienării. În România, la acest moment, terapeuții specializați în tratarea traumei sunt foarte greu de găsit, Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT) este efectiv asaltat și nu mai face față. Mai sunt multe de făcut…”, subliniază avocata Cătălina Dinu una dintre lacunele legii care recunoaște și sancționează alienarea părintească. Așadar, practic, problema vindecării copilului mai are de așteptat.

De aceeași părere este și psihologul clinician Ana Predescu, care spune că „vindecarea”, ajutorul real de care are nevoie un copil în astfel de situație, presupune psihoterapie și dezvoltare personală pentru întreaga familie. „Alienarea părintească este o tulburare de relație. În primul rând, ar fi important ca adulții să aibă deschiderea să lucreze psihoterapeutic pentru a avea acces la informații, pentru a înțelege care sunt consecințele asupra copilului raportate la nevoile lui în funcție de vârsta cronologică. Și, nu în ultimul rând, să aibă acces la psihoeducație și lucrul cu sinele, pentru a putea depăși în mod eficient separarea în sine”.

Lipsa de resurse pentru despărțirea copilului alienat de părintele alienator

De departe cel mai controversat aspect legat de noua lege este lipsa resurselor care să despartă copilul alienat de părintele alienator. În lege se prevede că, în cazul în care unul dintre părinți nu respectă programului stabilit de instanță sau refuză să participe la consiliere, serviciul public de asistență socială și, după caz, direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului din București, la solicitarea oricăruia dintre părinți, pot dispune monitorizarea relațiilor personale ale copilului pentru o durată de până la 6 luni, concomitent cu solicitarea adresată instanței de tutelă în vederea suplinirii acordului părintelui care se opune sau, după caz, modificarea măsurilor privitoare la copil.

Altfel spus, conform noii legi, DGASPC-urile au mână liberă să ia copiii în plasament sau să mute copilul la domiciliul celuilalt părinte. Teoretic, o procedură utilă în cazurile de alienare părintească severă. Dar cum se va simți copilul înstrăinat să locuiască în casă cu părintele despre care i s-a vorbit numai de rău încât a început să creadă că așa este? „În momentul în care va relua legăturile cu părintele alienat, copilul își va da seama treptat că acesta nu este un «monstru», așa cum i-a fost zugrăvit de alienator”, ne răspunde avocata.

În fiecare zi există situații care ne arată că în România, instituțiile statului și justiția nu funcționează. Spre exemplu, cazul Vasilicăi Mihăilă, mama a trei copii pe care nu i-a mai văzut de mai bine de 3 ani. Deși are o sentință definitivă de custodie totală a copiilor, ea nu îi poate vedea pentru că tatăl copiilor nu-i permite acest lucru. După ce a cerut ajutorul tuturor organelor competente să o ajute, femeia a decis să intre în greva foamei pentru a fi auzită. Povestea Vasilicăi a fost prezentată și de Ella Prodan, în podcast-ul Universul Parental.

„A venit momentul unor soluții mult mai energice”

Avocata Cătălina Dicu crede că „aceste modificări legislative sunt un pas important pentru normalizarea relațiilor dintre părinții despărțiți și copiii lor minori”, dar recunoaște că „mai sunt multe de făcut” și că „în realitate, la acest moment, nu suntem cu adevărat pregătiți pentru salvarea copilului alienat”.

În concluziile Conferinței naționale de dreptul familiei, din 16 mai 2024, care a avut ca temă alienarea părintească (poate fi vizionată în integralitate aici), avocata Cătălina Dicu a ridicat problema lipsei de resurse care va pune piedici în despărțirea copilului alienat de părintele alienator când se constată abuzul: „Vremea jumătăților de măsură a trecut, a venit momentul unor soluții mult mai energice. În alte țări europene sau în SUA se intervine rapid, chiar de când începe alienarea părintească, asistența socială preluând efectiv copilul de lângă părintele abuzator”.

Avocata spune că modificarea legii nu este suficientă. Potrivit ei, „atunci când există hotărâre definitivă care constată înstrăinarea părintească și se dispune pierderea autorității părintești, schimbarea locuinței minorului sau decăderea din drepturile părintești, reprezentanții DGASPC împreună cu un psiholog trebuie să aibă prerogativa de a prelua copilul”.

 „Din păcate, copilul nu câștigă absolut nimic”

„Această situație este similară cu ceea ce se întâmplă în statele nordice, unde părinții sunt extrem de speriați că Protecția Copilului ar putea veni să le ia copilul de acasă, dacă adolescentul lor face crize. E același lucru. E același abuz”, punctează psihologul specializat în trauma divorțului, Alina Porumboiu. Cu toate acestea, avocata Cătălina Dicu a declarat pentru Totul Despre Mame că abandonarea luptei împotriva alienării părintești și varianta de a lăsa copilul alienat la alienator în ideea că răul a fost deja făcut nu reprezintă, în niciun caz, soluții. „În felul acesta, abuzații de azi vor fi abuzatorii de mâine”, conchide avocata.

Cum se manifestă alienarea părintească

„Din păcate, de cele mai multe ori, părintele care alienează nu are conștiința răului pe care îl produce în dezvoltarea copilului. Desigur că există și situațiile malefice, în care cu intenție clară de răzbunare, răutate, rea voință se produce îndepărtarea copilului de celălalt părinte”, spune psihologul clinician Ana Predescu.

Astfel, în funcție de severitatea acesteia, alienarea părintească poate fi:

  • alienarea ușoară se referă la un copil care se opune vizitei părintelui îndepărtat, nu-și dorește să-l vadă, însă odată ce rămân singuri îi place să petreacă timp cu acesta;
  • alienarea moderată este atunci când un copil se opune cu fermitate oricărui contact cu părintele înstrăinat și care își manifestă resentimentele și în timpul petrecut cu acesta;
  • alienarea severă reprezintă acele cazuri în care copilul nu doar că se opune cu tărie oricărui contact cu părintele înstrăinat, dar pus în situația de a se întâlni poate chiar să fugă ori să se ascundă pentru a evita contactul cu acesta și nu prezintă deloc ambivalență emoțională față de părinte.

Semnele alienării părintești la copii

Alienarea părintească nu este foarte ușor de identificat pentru că prezintă simptomatologia și altor potențiali declanșatori, spune psihologul. În plus, simptomatologia poate fi foarte variată și diferă în funcție de vârsta copilului.

Câteva dintre simptomele care se regăsesc ca efecte ale alienării părintești sunt: stima de sine scăzută, simptome anxios-depresive, probleme de somn, dezorganizare, randament util scăzut, posibile somatizări, obiceiuri alimentare nesănătoase, relații deficitare, lipsa prieteniilor, creșterea fanteziilor despre viața pe care ar dori să o aibă, probleme de identitate socială, comportamente regresive și lista, din păcate, poate continua.

Ana Predescu, psiholog clinician

Niciun părinte nu este perfect, unii pot chiar să-și piardă cumpătul și chiar să țipe la copii; și chiar și copiii se mai pot supăra din când în când pe părinții lor. Un copil alienat de vârstă mai mare poate fi critic față de părintele denigrat. El va critica sever și fără motiv părintele denigrat, aducând acuze acestuia. Totuși, când alienarea nu este severă, aceste se poate simți bine cu părintele denigrat, însă va vrea să ascundă acest lucru față de celălalt părinte.

În timp ce majoritatea copiilor ajung, la un moment dat, să spună lucruri dureroase părinților lor pentru ca apoi să regrete și să-și ceară scuze, copiii alienați se simt îndreptățiți în ura lor, pe care o pot extinde și asupra altor membri ai familiei părintelui denigrat. Alienarea părintească presupune „spălarea pe creier a copilului” de către părintele abuzator. Un semn distinct al unui copil alienat va fi că acesta va avea o gândire extremă, în alb sau negru – tot ceea ce face părintele denigrat este rău și tot ceea ce face celălalt părinte este bun. În plus, îl va apăra cu înverșunare pe părintele alienant.

Cum acționează părintele alienator

Un copil prezintă atașament față de ambii părinți, indiferent dacă aceștia sunt buni sau mai puțin buni. Astfel, pentru copil, conflictul major dintre părinți și, mai ales, intenția de manipulare contra uneia dintre figurile de atașament, înseamnă un mare conflict de loialitate. De fapt, se resimte emoțional la fel de intens negativ atunci când procesul de manipulare vine din partea oricărei figuri de atașament. Cei care pot încerca alienarea nu sunt neapărat doar părinții. Pot fi bunici, bonă sau oricine apropiat cu care copilul a creat o legătura de atașament.

Ce comportamente pot fi considerate alienatoare:

  • responsabilizarea prematură a copilului – când i se cere copilului să susțină în fața psihologului ori a judecătorului argumente mincinoase care defăimează celălalt părinte. De multe ori, copiii ajunși în această situație ajung chiar să creadă ceea ce li se spune despre celălalt părinte;
  • retragerea afecțiunii ca pedeapsă când copilul nu participă la acțiunea denigratoare a părintelui alienator;
  • condiționarea iubirii și a îngrijirii – acestea sunt oferite de către părintele alienator în funcție de comportamentul pe care îl pretinde copilului.

Ce simte un copil alienat

În primul rând, un copil aflat în această situație se simte neascultat, atrage atenția psihologul clinician. Asta pentru că, din păcate, de cele mai multe ori nu este despre părerea lui, ci despre părerea subiectivă a adultului. Copilul nu are resurse să își controleze propriile nemulțumiri, frustrări, traume, nevoi de alianță, nevoi de apartenență. De cele mai multe ori, închiderea în sine, stima de sine scăzută, regresul, apar la copii ca mecanisme de coping (disfuncționale) din cauza proiecțiilor neadecvate ale părinților asupra lor. În timp ce părintele înstrăinat suferă în mod evident în această situație, și copilul suferă. Copilul experimentează pierderea părintelui înstrăinat ca și cum ar fi o moarte prematură a unui părinte. Se poate simți neglijat și furios. El poate prelua trăsături ale părintelui alienant, cum ar fi lipsa de empatie și gândirea rigidă.

Cercetările sugerează că expunerea la comportamente alienante părintești în copilărie poate avea un impact profund asupra sănătății mintale a acestor copii mai târziu în viață, inclusiv prin tulburări de anxietate și reacții traumatice.

Practica alienării părintești în alte țări

Conceptul de „sindrom de alienare părintească” a fost introdus în 1985 de Richard Gardner, un psihiatru și psihanalist din New York. El a dezvoltat teoria sindromului alienării părintești, o afecțiune în care copiii cred în mod greșit că sunt abuzați și a recomandat instanțelor să trateze copiii cu „threat therapy” (n. red.: terapia de amenințare). Adică plasarea copiilor în custodia părintelui acuzat de abuz pentru a-i vindeca de credințelor lor distorsionate.

Asociația Americană de Psihiatrie a refuzat în repetate rânduri să includă sindromul alienării părintești (SAP) în manualul de diagnostic și statistică al tulburărilor mintale. Organizația Mondială a Sănătății nu aprobă SAP, iar Consiliul Național al Judecătorilor Tribunalului pentru Minori și Familie din SUA preferă să îl evite pentru că nu a îndeplinit standardele probatorii ale instanței. Un raport special publicat în luna mai de Consiliul ONU pentru Drepturile Omului a criticat alienarea părintească ca fiind un „pseudo-concept” și a recomandat statelor membre să interzică utilizarea acesteia în instanțele de familie. Dar ideea alienării părintești ca model de comportament a câștigat teren în instanțele de familie.

În Anglia și Țara Galilor, alienarea părintească nu este reglementată printr-o lege specifică. Instanțele de judecată iau în considerare alienarea părintească în contextul disputelor privind custodia copiilor. Însă apărătorii legilor spun că nu știu dacă „este chiar un concept sau dacă este folosit ca o contra-acuzație la abuzul domestic”, a declarat avocata Jenny Beck pentru ziarul britanic The Guardian. Suntem, în acest moment, prima țară din Uniunea Europeană și a doua din lume care recunoaște alienarea părintească. Brazilia a adoptat în 2010 o lege care definește și sancționează explicit alienarea părintească.

Suntem pregătiți să stingem războaie?

Potrivit unui studiu național din 2020 privind alienarea părintească, în cazurile în care mamele acuză abuzuri și tații răspund cu acuzații de alienare părintească, se dublează riscurile unei femei de a pierde custodia în instanță. Un alt studiu finanțat de Departamentul de Justiție al SUA arată că principalul motiv pentru care judecătorii acordă custodia unui părinte abuziv este că mama nu este considerată credibilă. Două treimi dintre mamele din studiu au fost respinse ca fiind bolnave din punct de vedere psihologic. În unele cazuri, li s-a refuzat custodia chiar și după ce acuzațiile cu privire la abuz s-au dovedit a fi valide.

Legea alienării părintești își dorește să schimbe aceste situații. Dar linia pe care se îndreaptă punerea în aplicare a acesteia pare extrem de fragilă. Dacă la refuzul unui copil de a merge la părintele cu care nu locuiește va fi considerat vinovat celălalt părinte, alienarea părintească poate deveni justificarea unui părinte de a-l pedepsi pe celălalt.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa