Ce-i rămâne unui părinte după moartea unui copil? O durere care nu poate fi definită în cuvinte. Nici depășită, doar purtată cu greu de la o zi la alta. O iubire imensă, care nu dispare niciodată. După 10 ani de la pierderea Arinei Prunariu, nepoata singurului cosmonaut român care a ajuns în spațiu, mama ei, Codruța, a acceptat să ne împărtășească povestea ei. Speră că, astfel, va ajuta și alți părinți aflați în suferință. Citiți în cele ce urmează o mărturie despre suferința fără margini și despre întrebări fără răspuns. Despre puterea pe care nu o cauți, dar nu ai altă cale decât să o găsești, pentru a merge mai departe.
„Anul acesta s-au împlinit 10 ani de când Arina este îngeraș. Vă imaginați că a rămas la fel de greu să vorbesc despre acea zi, 9 august 2015, chiar dacă a trecut vremea… Oare când au trecut 10 ani?! Îmi face bine să vorbesc despre Arina, o pomenesc mereu cu mare drag. Dar ziua de 9 august 2015 este, oarecum, un puzzle din care nu am toate piesele. Nu am repere orare, nu am un fir cursiv al evenimentelor pentru că ele s-au întâmplat oricum foarte rapid, iar timpul pentru mine s-a scurs altfel decât pentru oricare dintre noi.
Pe 8 august 2015, ne-am reîntors de la mare, unde fuseserăm câteva zile eu, Arina, Andrei (fratele ei, care avea atunci 7 ani) și bunicul lor. Ne-am oprit câteva ore la niște prieteni ai bunicului. Am mâncat prânzul la ei și Arina a făcut fotografia din leagăn cu noi două. Descoperise pe telefon niște setări foto noi și le încerca mereu, motiv pentru care multe fotografii făcute de ea în acea vacanță nu sunt clare sau au diverse efecte pe ele.
În mașină, pe drumul de întoarcere, Arina l-a rugat pe bunicul ei să oprească aerul condiționat pentru că îi este frig. Când am ajuns acasă, s-a băgat în pat pentru că începuse să aibă frisoane. În acea seară, m-am decis să o aduc acasă pe Luna (westilica noastră de 3 luni), pe care o lăsaserăm în grija unei doamne apropiate de noi. Și s-a dovedit că bine am făcut. Nu-mi venea să îi las pe Arina, care avea frisoane, și pe Andrei singuri în casă (era vorba de jumătate de oră) și puteam să merg să iau cățelul și a doua zi… Dar ceva m-a împins de la spate și am mers să o aduc pe Luna acasă, la Arina. Luna era câinele Arinei, iar ziua în care am adus-o pe Luna la noi acasă (cu o lună înainte) a fost declarată de Arina cea mai fericită zi din viața ei. A fost ultima dată când s-a mai jucat cu ea. De aceea spun că bine am făcut că mi-am ascultat intuiția, chiar dacă rațiunea spunea altceva.
Apelul la 112
Pe timpul nopții, Arina a făcut febră, pe care nu am putut să i-o scad cu niciun chip. Starea s-a alterat, iar ceea ce m-a făcut să sun la salvare a fost apariția convulsiilor, pe care le-am și menționat dispecerei cu care am vorbit. Nu știam exact dacă sunt convulsii. Nu mai văzusem niciodată ca să pot să le identific cu siguranță, dar știu că m-au speriat și m-au făcut să sun la 112.
Nu știu în cât timp au venit, dar știu că, atunci când au intrat în casă, Arina și Andrei erau amândoi la ei în cameră. Andrei dormea în patul de sus și Arina era în patul de jos. Lumina de pe hol era aprinsă și am întrebat echipajul de pe ambulanță dacă e destulă lumină pentru consult sau să o ducem pe Arina în sufragerie, ca să putem aprinde lumina fără să-l trezim pe Andrei. Doctorița mi-a răspuns că nu este necesar să o mutăm și i-a făcut consultul în patul din dormitor.
Am menționat toate detaliile acestea pentru că am citit ulterior în presă că aș fi împiedicat eu consultul, lucru care este total neadevărat. Din contră, am întrebat ce variantă este mai optimă, iar alegerea a fost a celor de la ambulanță, nu a mea. Nu știu de ce au ales cei de la ambulanță să declare că eu am împiedicat consultul, dar ce pot să spun este că ei vor trăi cu acea alegere și cu conștiința lor până la final. Eu știu care este adevărul și nu am dezmințit declarația lor pentru că, într-un final, copilul nu mi-l poate aduce nimeni înapoi.
Am întrebat de vreo două ori dacă e necesară internarea, pentru că eram singură cu doi copii acasă, și, dacă era necesar să merg la spital cu Arina, trebuia să rămână cineva cu Andrei. Mi s-a spus că nu e cazul de internare, mi-au lăsat o rețetă de enterocolită și au plecat. Ca să pot cumpăra rețeta, l-am sunat pe bunicul Arinei, i-am povestit starea ei, l-am rugat să caute o farmacie non-stop și să ia medicamentele prescrise. După o vreme a venit și bunicul, a adus medicamentele și a hotărât să rămână la noi. Febra Arinei se încăpățâna să nu scadă și eu îi răcoream corpul cu prosoape ude.
Mi-a spus că nu știe dacă o poate salva, pentru că tot sistemul era prăbușit
Spre dimineață, când i-am mai schimbat un prosop, am observat pe corpul ei o pată vineție, care se extindea văzând cu ochii. Arina mi-a spus că simte că o arde corpul. A fost momentul în care l-am trezit pe bunicul, care ațipise pe canapeaua din sufragerie, iar acesta a sunat medicul de familie. Am fost îndrumați să ne urcăm urgent în mașină și să mergem la spitalul Matei Balș.
Îmi amintesc faptul că am îmbrăcat-o cu greu și sumar pe Arina pentru că îmi spunea că nu suportă atingerea hainelor. I se învinețise aproape tot corpul și îi era frică, pentru că nu știa ce e cu ea. S-a uitat la mâna ei dreaptă și a întrebat de ce este vânătă și dacă este și pe față la fel. La camera de gardă ne-au izolat imediat și foarte repede Arina a fost dusă pe targă la terapie intensivă. Bunicul a plecat înapoi, acasă, să stea cu Andrei.
Doamna doctor Anca Drăgănescu (căreia nu cred că am reușit să îi mulțumesc vreodată pentru ceea ce a făcut pentru Andrei, așa că îi mulțumesc acum din toată inima mea de mamă) a mobilizat imediat toate cadrele medicale. În urma analizelor, îmi aduc aminte doar că a venit la mine plângând și mi-a spus că nu știe dacă o poate salva, pentru că tot sistemul era prăbușit și nu are pe ce lucra.
Când a auzit că Arina mai are un frate, mi-a spus să sun și să îl aducă bunicul de urgență la spital, ca să îi fie administrat un tratament preventiv. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, l-am sunat pe tatăl Arinei (eram divorțați de 2-3 luni și tatăl ei plecase de acasă) și nu am putut să îi spun decât să vină de urgență ca să o mai prindă în viață. Din păcate, el era plecat din București și a ajuns în acea după-amiază, târziu, direct la morgă.
Am realizat că nu mai am nicio speranță când din ochiul Arinei s-a prelins o lacrimă de sânge…
Înainte să fie intubată, Arina mi-a spus că nu o mai arde corpul. Că îi este bine și nu îi mai este frig, iar eu să mă duc acasă să am grijă de Andrei și Luna. Au fost ultimele ei cuvinte!
Am realizat că nu mai am nicio speranță în momentul în care din ochiul drept al Arinei s-a prelins o lacrimă de sânge… Nu mi-am luat atunci la revedere de la ea, pentru că inima mea nu credea că o voi pierde, deși mintea îmi spunea că nu se mai poate face nimic.
A venit, la un moment dat, un echipaj de la Grigore Alexandrescu (unde erau pregătiți să o primească, dar din păcate devenise netransportabilă). Au intubat-o și au făcut manevre de resuscitare mult timp… dar pe pervazul unui geam ardea, cu o flacără mică, o lumânare.
Andrei era internat și stătea cu bunicul, două saloane mai departe de Arina. Când am intrat pe ușă la el, țin minte că s-a uitat în ochii mei și mi-a spus: „Așa e, mama, că Arina nu mai e?” Întrebarea m-a șocat. Și în continuare mă întreb de unde știa, cum a simțit el asta, pentru că abia ce fusese pronunțat decesul. Nu mai știu ce am făcut în acea zi… am mai stat în salon cu Arina destul de mult timp, am mângâiat-o, am vorbit cu ea, știu doar că am ieșit și m-am dus la Andrei în salon în momentul în care au venit cei de la morgă cu un sac negru. Nu am putut să stau acolo să văd… era prea mult.
- CITEȘTE ȘI: Un copil de 5 ani a murit de meningită meningococică. „A murit la câteva zeci de ore de la primele simptome”
Varianta fulminantă pe care a avut-o Arina nu lasă multe șanse de supraviețuire
Nu știu dacă, în cazul în care primul diagnostic ar fi fost corect pus, ar fi salvat-o… doctorii spun că nu. Varianta fulminantă pe care a avut-o Arina nu îți lasă multe șanse de supraviețuire. Am citit ulterior că cei care au fost salvați au rămas cu sechele grave. Poate moartea a fost „o alegere”. Pentru că Arina era sportivă de performanță și mi-a mărturisit de câteva ori că nu ar concepe viața fără scrimă. Era cea mai sportivă din toată familia. Ajunsese să facă de drag câte 4-5 antrenamente de scrimă pe săptămână și mânca cel mai sănătos dintre noi toți. Abia aștepta să se termine vacanța și să reia antrenamentele. I-a plăcut atât de mult scrima! Deși avea doar 10 luni de când pusese mâna pe o sabie, a reușit să ajungă pe locul 7 la campionatul național, la categoria ei de vârstă. Își descoperise pasiunea și o urma cu conștiinciozitate.
Realitatea este că nu am putut afla de la nimeni cum de doar Arina a fost afectată, iar eu și fratele ei, nu. Am stat împreună non-stop, pentru că înainte să mergem la mare am fost plecată, doar eu și copiii într-o vacanță-circuit prin țară. A fost prima vacanță fără tatăl lor și a fost foarte complicat pentru mine să planific totul… cazări, traseu, condus mașina, bagaje… toate singură. Și dacă vă pare complicat cu doi copii, am adăugat la pachet și un cățeluș de 3 luni. Sunt fericită că am putut, trecând peste toate greutățile fizice și psihice din acea vreme, să ne oferim acea ultimă vacanță cu Arina.
Puțină lume a știut la acea vreme că eu eram suport moral pentru mine și copii în urma faptului că, doar cu câteva luni înainte, tatăl lor a cerut divorțul și a părăsit domiciliul conjugal. A fost un șoc pentru ei, pentru că noi discuțiile „de adulți” nu le-am avut niciodată în prezența copiilor și deodată, de unde pentru cei mici era totul bine și frumos, tata a plecat de acasă să locuiască cu altcineva. Am avut multe conversații cu Arina și știu ce era în sufletul ei, era supărată pe tatăl ei și încercam să îi explic și, culmea, chiar să îi iau apărarea tatălui ei în mărturisirile noastre mamă-fiică. Fondul acesta emoțional și energetic nu aveau de unde să îl știe doctorii, drept urmare… nu m-a lămurit nimeni niciodată ce s-a întâmplat cu Arina.
Nu treci peste durere și peste pierdere, după o perioadă te obișnuiești cu ea, este parte din tine
Perioada care a urmat a fost și mai complicată. M-a pus în situații în care nu știam nici eu ce să fac. Ce să îi spun lui Andrei când mă întreba seara, la culcare : „Când se întoarce Arina acasă?” Ce să îi spun când și eu aveam același sentiment? Că e plecată puțin și se va întoarce. Când încercam să îi spun că viața este, totuși, frumoasă, mă întreba: „Cum e frumoasă, dacă tata a plecat de acasă și Arina a murit?”
Am apelat la profesioniști, la psihologi și am luat pe rând toate lucrurile așa cum au venit. Cu siguranță, faptul că am fost nevoită să îl susțin pe Andrei m-a ajutat enorm și pe mine. Nu m-am „remontat rapid” pentru el, mi-am dat voie să îmi iau timpul necesar pentru mine. Fiecare trăiește suferința și o vindecă în timpul lui, în ritmul lui.
Știam că, chiar dacă sună foarte egoist la prima vedere, Andrei va fi bine dacă eu sunt bine. Tot aud la alții că trebuie să fi puternic să treci peste. Din punctul meu de vedere nu treci peste, treci prin. Treci prin durere și traumă și îi faci față așa cum poți, cu toate resursele tale. Unii reușesc, alții nu. Nu treci peste durere și peste pierdere, după o perioadă te obișnuiești cu ea, este parte din tine. Nu se atenuează și nu crește, doar stă acolo.
Uneori, e de ajuns un telefon sau un mesaj de «Bună, voiam să știu cum ești!»
Am dialoguri cu Andrei despre cum ne imaginăm că ar fi Arina la 21 de ani. Cu siguranță ar fi campioană la scrimă. Și cu siguranță ar fi terminat facultatea…
Inițial, recunosc sincer, nu am fost tentată să scriu aceste rânduri de suflet. Dar m-am gândit că poate se regăsesc și alții în ele, poate este o modalitate de a le transmite celor care citesc că nu sunt singuri în provocările pe care le trăiesc, că există soluții și vindecare în timp. Am renunțat demult să mă mai întreb „De ce?”. De ce Arina, de ce eu, de ce Andrei… Pe lângă faptul că nu afli un răspuns concret, nici nu te ajută pe viitor. Te ține pe loc, te macină și, într-un final, te pierzi. Multe persoane mi-au spus că sunt puternică. Nu sunt! Doar am fost obligată să trec prin situații, să le fac față cum știu eu mai bine. Și continui să cred că ce ți-e scris, asta se va întâmpla.
Din cauza divorțului, am fost nevoită să mă descurc singură cu copiii, casa și jobul. Am învățat, cu greu, să cer ajutorul prietenilor. Unii au rămas. Alții s-au selectat natural, iar alții, noi, au apărut în viața mea. Datorită Arinei am învățat să prețuiesc clipa, să îl răsfăț mai mult pe Andrei (știu, mea culpa, dar e singurul copil pe care îl mai am), să fac colivă și chiar să devin un factor motivațional pentru alții, care se plâng din nimicuri. Cei care aveți lângă voi persoane care trec prin traume, vă rog, nu îi ocoliți! Vorbiți cu ei. Uneori, e de ajuns un telefon sau un mesaj de „Bună, voiam să știu cum ești!’’. Simplul fapt că te ascultă cineva este un câștig uneori imens și poate face diferența. Am avut colegi care, după mult timp, mi-au mărturisit că nu au știut efectiv ce să îmi spună în perioada tragediei și alții care au preferat doar să mă îmbrățișeze și să nu spună nimic.
Mulțumesc pentru cei 11 ani cu Arina aici, pe pământ
Mie îmi face bine să vorbesc despre Arina. Povestesc cu drag despre ea și am ce povesti, pentru că de mică avea stilul pontos și pus pe șotii. Evident că am și perioadele mele de „glorie” când mă apucă plânsul acela necontrolat, cu suspine, când simt că nu mai am aer. Este normal, este firesc… îi dau drumul și mă manifest. Dar până la urmă rămân amintirile frumoase pe care le am din cei 11 ani câți mi-au fost îngăduiți să îi petrec și cu Arina, aici, pe pământ. Dumnezeu să o odihnească în lumină!”
Meningita este o inflamație a membranelor care înconjoară creierul și măduva spinării. Ea poate fi de trei feluri: virală (provocată de virusuri- precum enterovirusuri, virusul herpes simplex, virusul care provoacă oreionul, HIV, virusul West Nile, dar și de alte tipuri de virusuri), bacteriană (provocată de meningococ, pneumococ sau Listeria monocytogenes, cele mai frecvente tipuri de bacterii) și fungică (provocată de o infecție fungică, de regulă la persoanele cu sistem imunitar compromis). Dintre acestea, meningita bacteriană (cum a avut Arina) este cea mai periculoasă și necesită îngrijiri medicale de urgență, deoarece poate cauza daune permanente creierului sau altor părți ale corpului în numai câteva ore, septicemie și chiar deces. În acest moment, în schema națională de vaccinare din România nu sunt incluse și vaccinurile meningococice, însă acestea se găsesc în farmacii, contracost.
