Confesiunea unei mame: „Toată viața am visat să am o casă ca la țară în București. Și am reușit!”

Am să vă povestesc aventura mutării nostre de la bloc la o casă la curte, la o ieșire din București. A fost greu, a durat mult și a costat pe măsură. Dar a meritat. Pentru noi și pentru copilul nostru. Toate acestea ar fi putut evitate dacă ar fi existat atunci smart city-uri în natură așa cum sunt acum.

Georgiana Mihalcea, redactor
Mi-am văzut visul cu ochii: trăim într-o casă ca la țară lângă București așa cum am visat.

Acest articol face parte din categoria conținut sponsorizat.

Totul în viață începe cu un vis. Nu cu bani, nu cu ajutorul cuiva. Cu un vis frumos, cu proiecția unei realități în care vrei să trăiești alături de cei dragi ție. Și visul acela crește pe zi ce trece, și, știi cum se spune, când îți dorești ceva din tot sufletul, întreg Universul pune umărul la împlinirea lui. Așa am ajuns noi să avem casă. Cu un vis frumos și niciun ban în buzunar.

În 2006 am devenit părinți și întreg stilul nostru de viață s-a schimbat. Eram genul de tineri căsătoriți care nu prea puneam preț pe lucrurile materiale, tot ce ne doream era să avem bani de benzină și să cutreierăm țara în lung și-n lat. După ce-am stat cu chirie în câteva cartiere bucureștene, ne-am mutat cu socrii, în apartamentul lor destul de generos, de 3 camere, pe care l-am renovat împreună pentru a primi cum se cuvine prințul familiei.

Viața la comun este frumoasă, dar intimitatea n-are preț

Părinții soțului meu sunt niște oameni minunați. Trăind cu ei, totul era simplu și frumos, ca și cum eram la ai mei acasă. Mare parte a apartamentului lor a devenit al nostru, mai ales după nașterea copilului, chiar în spatele blocului primăria a construit un parc de joacă și mi se părea că planetele se aliniază pentru noi.

Ce-mi putea dori mai mult: spațiu aveam cât de cât, loc de joacă la câțiva metri, vecina de la apartametnul de lângă noi a născut la 6 luni după mine și aveam cu cine să-mi petrec timpul. Viața la bloc are avantajele ei: acces la transportul în comun, la spații de joacă, toate utilitățile incluse în prețul întreținerii, nu se aude ploaia că ai vecini deasupra și dedesupt. Sau, cel puțin așa vedeam lucrurile la acea vreme.

Cu timpul însă, am început să vedem totul exact cum era în realitate: eram totuși 5 persoane într-un apartament, fiecare cu personalitatea sa, cu nevoile și dorințele proprii, balcon nu mai aveam, pentru că mutasem bucătăria în el, sa facem din vechiul spațiu o zonă de zi, iar vecinii….ei bine, auzeam și când se ceartă și când încearcă să facă un copil (!) și când le pierde echipa favorită.

Într-o zi de vară vecinul de la 4 s-a apucat de o renovare zdravănă a apartamentului și întreg blocul s-a rugat să termine mult mai repede. Cu toate că stăteam la 2, sunetul bormașinii i-a furat copilului meu orice speranță de somn în timpul zilei, boncănitul ciocanelor i-au șters zâmbetul de pe față.

Într-o zi de toamnă, în timp ce mă aflam în cadă, doi ochișori șugubeți au început să mă privească de sub chiuvetă, ieșind fără pașaport de pe țevile comune ale blocului, care, nu știu din ce motiv rămăseseră descoperite. Când am realizat că ochișorii sunt ai unui șobolan, am înșfăcat un prosop, să nu ies în costumul Evei pe hol, mi-am luat copilul în brațe și am ieșit pe scara blocului plângând de frică. Da. Mi-e frică de șoareci și de șolobani, chiar dacă am crescut la țară și mama îi vâna cu furca prin curte!

Am plecat week-end-ul acela la țară să mă calmez și să mă gândesc dacă viața mea vreau să fie mereu coordonată de problemele de la bloc, în care depind de domnul administrator, care nu sună la deratizare că „mi s-a părut mie” că văd un șobolan (auzi, mi s-a părut!), că trebuie să suport toate boncănelile, că nu am spațiu să-mi chem mai mult de 2 prieteni, că fiu-meu aleargă pe hol și nu își poate face somnul de frumusețe tanți Mița de la 1.

Am realizat că am nevoie de un spațiu al meu și doar al meu

De câte ori ajungeam la țară simțeam cumva că găsesc o energie, o super-putere care mă ajută să funcționez o perioadă de timp. Dar nu puteam să fug la mama de câte ori bătea cineva la ușă, ca să mă încarc precum o mașină electrică. Evident că nici la mama nu mă putea muta, pentru că stă la 80 km de București, și noi aveam viața acum aici.

Băiatul meu se simțea liber și alerga de colo-colo când ajungea la „mamaie Tanța”. Lua toate găinile la control dacă au făcut ouă, făcea câte o omletă direct în cuib, cu pietre și țărână, se juca cu cățeii, aduna trifoi pentru porci, stătea seara cu vecinii pe șanț până adormea în poală la câte unul.

Mai pe scurt: înflorea. Văzând-l pe el, mi-am dat seama că asta îmi doresc: o casă ca la țară, dar în oraș. Știu cât de hilar sună! Asta îmi spunea orice auzea ce-mi trece prin cap. Dar nu se pune nimeni cu încăpățânarea unei mame care are un vis! Noul meu vis ăsta era și mie când îmi intră ceva în cap nu mă las până nu-l văd împlinit!

De la vis la realitate, îți trebuie o căruță pe bani, pe care n-o aveam

Credeam că va fi simplu, că voi căuta o casă, aplic pentru un credit, primesc banii, iau casa, mă mut, și apoi intră textul acela cu „au trăit fericiți până la adânci bătrânețe”. Ei aș, de unde!

În primul rând nu găseam o casă ca la țară în București! Era 2008 când am început să bat pe la ușile băncilor pentru obținerea unui credit. Euro era mic (3,6 lei, Doamne, ce vremuri!), salariul era mare, că lucram la o multinațională de dimineață până seara, dar nu existau cartiere rezidențiale cum sunt acum în jurul Bucureștiului, la care doar te duci și-ți alegi culoarea pereților. Și mai era ceva în 2008, în caz că ați uitat: începuse marea criză economică, în care prețul locuințelor explodase.

După ce am văzut niște locuri frumoase, dar scumpe, și-n zone gălăgioase, ne-am extins căutările pe lângă București: Bragadiru, Mihăilești, Berceni, ba chiar am văzut o proprietate la Valea Plopilor, care era chiar ca la țară, adică cu pământ pe stradă. Fugeam de poluare, dar aveam nevoie de condiții bune de trai. Bine, bine, casa o voi lua o singură dacă în viață și trebuie să cumpănesc bine. În primul rând că vom trăi toată viața în ea și în al doilea rând că vom plăti la ea toată viața.

La banca la care încasam salariul am primit o preaprobare pentru un credit onest, dar promițător: trebuia doar să mai găsesc mult visată „casă ca la țară fix în București” și nu aveam prea multe variante, cum aveți voi, norocoșii care azi aveți un vis ca al meu și aveți și de unde alege!

Casa mult visată era la doar 3 km de blocul în care locuim, dar nu știam

De felul meu sunt optimistă și toată lumea știe asta. Dar ca orice optimist care se respectă, mai pun și eu nasul în pernă și plâng atunci când nu-mi mai văd visul cu ochii. De data asta m-a prins plângând prietena mea Luminița, care știa de planul meu și nu știa cum să mă ajute. Ea mă sfătuia să caut totuși un apartament, că e mai ușor de găsit, eu nu și nu, o țineam langa cu casa ca la țară pe lângă București.

Ziua aceea n-am să o uit niciodată. În parcul din spatele blocului, unde ne făceam veacul alături de copii și de soții noștri, a venit ceva mai târziu Dan, soțul ei și ne povestea că, după moartea bunicului său, tatăl și mătușa au împărțit proprietatea în două și vrea să o vândă acum, că a treminat actele.

Brusc am avut un feeling. Știi, cum simți, dincolo de cuvinte că asta așteptai, că ăsta e semnul, acolo e locul tău. „Hai să o vedem!” le-am zis fără să mă gândesc prea mult și am plecat toți 6. Dan m-a avertizat că o proprietate veche, într-o zonă în care nu există canalizare, apa sau gaze, că…

Nimic. Eu voiam să o văd cu ochii mei. Am sărit gardul, pentru că Dan nu avea cheie, am dat chiar și copii peste gard, de au venit vecinii să le ia la rost ce căutăm acolo. Dan nu exagerase cu nimic: totul era vechi, prăfuit, dar era o curte mititică, cu  lăcrămioare și leuștean, cu fântănă și vecini curioși pe stradă.

M-am simțit ca la mine la Cosmești și am spus pe loc: „aici va fi casa noastră!” Florin, soțul meu, mai cumpătat din fire decât mine a zis să nu ne grăbim, să ne mai gândim, să mai vedem și alte proprietăți, dar eu nu și nu. Acolo va fi casa noastră ca la țară la o margine de București.

Să-ți construiești o casă e cea mai mare provocare

Nimic n-a fost simplu, pentru că a trebuit să o luăm de la 0 cu toate: proiecte, aprobări, cozi, hârtii, birocrație. Dar m-am dus peste tot cu mândria aia de om care luptă pentru visul său. Pentru că, după toate astea nu mai aveam prea mulți bani, am ales să ne construim casa în regie proprie cu o echipă de la mine de la țară. După ce veneam de la muncă le găteam, le căram materiale, ba chiar puneam umărul la câte ceva.

Îmi amintesc cum am turnat șapa pentru etaj într-o sâmbătă de mai și când era aproape gata a început o ploaie torențială și părea că toată munca noastră se va duce de râpă în câteva minute. Și ne-am adăpostit sub stâlpii care susțineau plafonul și am început să zicem toți „Tatăl nostru” din tot sufletul de s-a oprit ploaia ca prin minune.

N-a fost gata în 2008, nu era gata nici în 2010 când ne-am mutat. Stăteam toți trei într-o cameră de la parter, era gata bucătăria și baia. Sus, la etaj, credeam că n-o să reușim niciodată, părea deja de domeniul științifico-fantasticului.

După mutarea de la bloc la casă am aflat că băiatul nostru are autism infantil, dar asta e cu totul altă poveste, pe care o scriu sub formă de serial și vă invit să o citiți aici. V-am spus asta, doar ca să înțelegeți că, oricât ar fi de greu trebuie să mergi înainte, oricâte lămâi ți-ar da viața trebuie să continui să faci limonadă, oricât de mare ți-ar spune cineva că este visul tău, tu să crezi în el cu tărie.

Din 2010 de când ne-am mutat până în 2015 am tot făcut câte ceva la căsuța visurilor noastre. Ca prin minune primăria de sector și-a amintit și de strada noastră și, chiar înainte de a ne muta, am avut în câteva luni: asfalt, gaze, apă, canalizare. Dacă n-a fost aici mâna Universului, nu știu ce a fost.

Mi-ar fi plăcut să am norocul vostru, să găsesc o casă ca la țară gata făcută

Dacă ar fi să-mi iau acum o casă, evident că aș avea de unde alege: de jur împrejului Capitalei sunt construite cartiere rezidențiale cu căsuțe așa cum visam eu acum 13 ani: ca la țară, dar la oraș. Cu verdeață, natură, lacuri, parcuri, cu vecini cu care poți schimba o vorbă, cu copii care stau în siguranță împreună în spații amenajate.

Sper ca povestea mea să vă inspire în ziua în care va înflori în sufletul vostru idea de a vă cumpăra o casă. Nu se compară cu viața de la bloc și mi-am dat seama mai ales în lunile de carantină, în care ne-am făcut veacul în curtea noastră mică, dar drăguță.

Am construit și un grătar pentru petrecerile cu prietenii, avem două locuri de parcare în fața curții, avem vecini minunați cu care mai schimbăm o vorbă, seara, la poartă. Mi-am văzut visul cu ochii, chiar dacă mai am 15 ani de plătit la rate, chiar dacă am învățat să fiu diriginte de șantier, chiar dacă a fost greu. Copilul meu a înflorit aici și multe progrese pe care le-a făcut sunt legate de acest loc al nostru.

Da, totul era mai simplu dacă aș fi găsit o casă gata făcută într-un cartier care să mă ducă cu gândul la farmecul copilăriei mele de la țară, dar așa a fost să fie, poate că voi veți fi mai norocoși decât mine! Nu uitați că totul începe cu un vis și că nimic nu este imposibil atunci când crezi cu tărie în visul tău!

Dacă ești interesat/ă să afli mai multe multe informații despre avantajele vieții într-o comunitate în care viața modernă se îmbină cu traiul sănătos, în natură, la distanță de zgomote și poluare, dar totuși aproape de oraș, intră pe site-ul dedicat proiectului: Liziera de lac .

Te-ar mai putea interesa