L-am privit pășind pe culoarul delimitat de baloane. În fața ușii de la intrarea în școală stăteau cadrele didactice. Înțepenite și ele, ca și copiii înșirați unul după altul, cu privirile căutând disperate chipul părinților, în care să-și proptească emoțiile și lacrimile. Îmbrăcat în sacou, ca un omuleț mare, copilul meu pătrundea de-acum într-o lume complet nouă, care nu mai funcționează nici măcar după rânduiala veche, cu care eram obișnuiți și oarecum împăcați.
Au trecut numai câteva săptămâni de școală. Și școala nu mai pare școală. Parcă e un loc din care doar vii și pleci, obosit și transpirat, amețit de teama de a nu te îmbolnăvi și mereu cu grija de a nu atinge obiectele, de a nu îmbrățișa vreun vechi prieten de grădiniță pe care l-ai întâlnit în școală, de a nu face o mișcare greșită.
O mulțime de ”nu-uri” care nu fac decât să limiteze și mai multe bucuria cu care copiii pășesc în școală, unii pentru prima dată.
Școala pentru copiii mici. Nu te ridici din bancă. Nu te apropii de nimeni…
Dacă întâmpini o dificultate trebuie să te descurci singur, doamna învățătoare nu are voie să se apropie de tine. Nu mănânci, bei cât mai puțin, ca să nu fie nevoie să te duci prea des la toaletă. Sincer, nici nu ai avea când.
În 2 ore trebuie să faci de fapt, 3 ore. Prima ora s-a transformat în 10 minute. 10 minute în care nici măcar explicațiile adultului nu pot să fie rumegate și înțelese prea bine de copii, darămite să mai și îndeplinească vreo sarcină. Și peste toate astea tronează masca aceea, care nu te lasă să fii tu pe de-a-ntregul.
Ea le ascunde copiilor emoțiile, le înăbușe glasul abia șoptit. Îi face să realizeze cumva, dureros, că școala asta nici ea nu mai este întreagă. Un soi de du-te vino, din care cei mici, cel puțin, nu înțeleg mare lucru.
N-apuc să-l duc bine la școală, că trebuie să fac iar cale întoarsă pentru a-l lua. Nu pot cânta. Nu au voie să sară, dacă se întâmplă să ai nevoie de un creion, nimeni nu-ți poate oferi altul, de teamă de a nu transmite virusul. Te așezi pe scaun și acolo înțepenești până la semnul dascălului.
Școala pentru copiii mici. Haos culminat cu net picat și foamea copiilor
Zilele trecute au avut și prima întâlnire online. Glasurile celor mici greu au putut fi stăvilite. Închide microfonul, deschide microfonul, pică netul, își revine, se blochează calculatorul doamnei învățătoare, cerințele se auzeau pe jumătate, rezolvările copiilor abia se zăreau pe ecran, mouse-ul tremura îngrozitor în mâinile celor mici, nevoiți să tragă linii sau să încercuiască ursuleții ce se ițeau din fișa încărcată de doamna învățătoare pe laptop.
De la cele 10-15 minute, cât ar fi durat să rezolve toate sarcinile avute, s-a ajuns la o oră și jumătate. O oră de zăpăceală, la sfârșitul căreia copiii începuseră să se frichinească și să viseze la înghețată.
Oare cum va trece anul ăsta școlar? Cât vor putea copiii să acumuleze, cum vor putea să prindă drag de școală, de colegi, de dascăli, să socializeze, dacă ei se află încă într-un carusel poticnit, fără centuri de siguranță, într-un joi de joc fără nici o noimă?
Îmi pusesem atâtea speranțe că școala îl va face treptat – treptat să devină mai independent, mai puternic, mai încrezător în forțele proprii, mai dornic de a face tot felul de lucruri și de activități, departe de mama, tata sau soră. Realizez însă, că nimic din toate astea nu se vor întâmpla.
La școală prea puțin timp petrece, iar timpul ăsta e atât de fugărit, că nu înțelegi nimic din el, iar online, fără sprijinul unui părinte, un copil mic, nu are nici cele mai mici șanse să se descurce.
Nu mai zic nimic. Am obosit deja. Aștept vacanța de Crăciun!
