„Am făcut tromboză venoasă cerebrală după naștere și o depresie așa cum nu-mi imaginam că poate exista”

Alina a fost la un pas de moarte, deși inițial investigațiile făcute arătau că nu are nicio problemă medicală.

Theodora Fintescu, redactor
mamă și nou născut
La scurt timp după naștere, mămica a fost nevoită să se interneze din nou în spital.

Cititoarea noastră Alina ne-a scris povestea impresionantă care i-a marcat începutul vieții de mamă: ea a făcut tromboză venoasă cerebrală după naștere și s-a luptat cu o depresie postpartum puternică, pe care a reușit să o depășească, având sprijin din partea familiei. Redăm povestea cititoarei noastre, așa cum a fost scrisă de ea:

„Mă numesc Alina și da, am făcut cunoștință cu depresia postpartum, chiar dacă nu credeam că există așa ceva, iar eu, care terminasem facultatea de Psihologie, nu îmi imaginam că nu îmi pot controla emoțiile. Am avut o sarcină minunată, fără complicații, și un bebeluș care se dezvolta normal și frumos în fiecare zi. Era un copil dorit de 5 ani, după ce speranțele mele se diminuau constant. Dar iată că minunea s-a întâmplat și vestea că vom strânge în brațe copilașul mult dorit ne-a făcut cei mai fericiți oameni din lume.

Nașterea, prin cezariană, a decurs foarte bine, copilașul a fost sănătos, a primit nota maximă la naștere, iar primul pupic pe obrazul lui pufos mi-a umplut inima de fericire. Am fost îngrijită bine și am reușit să merg, deși simțeam înțepături puternice în locul operației, dar gândul că în dimineața următoare îmi voi strânge la piept bebelușul mult dorit îmi dădea puteri.

Am simțit cum cad într-o groapă adâncă din care nu mă pot ridica

Întâlnirea cu el a fost minunată, a zâmbit așa dulce când mi-a auzit vocea și când l-am strâns în brațe pentru prima dată. Dar din acel moment s-a instalat panica. Eram în plină pandemie și nimeni nu avea voie să ne viziteze, nimeni nu a venit să ne învețe, pe mamele aflate la primul copil, cum să avem grijă de acea mogâldeață, cum să alăptam. Noroc că făcusem niște cursuri de puericultură în timpul sarcinii, iar instinctul matern s-a instalat rapid. Îmi era tare greu, operată, slăbită, nemâncată și cu un bebeluț în brațe căruia îi era foame, iar eu nu aveam lapte aproape deloc.

O doamnă asistentă a venit și m-a învățat cum să îmi desfund canalele, ca bebe să poată fi hrănit bine, însă lapte tot nu aveam suficient, deoarece intrasem într-o tristețe inexplicabilă după ce am aflat că trebuie să mai stăm în maternitate cel puțin 5 zile, pentru că bebe luase de la mine o infecție ce trebuia tratată. Atunci am simțit cum pământul îmi alunecă de sub picioare și cad într-o groapă adâncă, din care nu mă mai pot ridica. Îmi era dor de toți, de soț, de motan, de fiecare colț din casă.

Plângeam foarte des și nu puteam să mă odihnesc decât ziua, două ore. Soțului îi arătăm bebelușul pe geamul maternității sau îl sunam uneori cu video să îl poată vedea și să îl mai vad și eu pe el. După 3 zile, am simțit o durere puternică în zona frunții. Era atât de ascuțită, încât abia îmi puteam ține capul ridicat și aveam o stare de greață continuă. Calmantele m-au ajutat puțin, însă starea de greață nu dispărea.

Îți recomandăm să afli mai multe despre provocările vieții de mămică citind două cărți de referință despre alăptare și îngrijirea bebelușului, scrise de Dr. Jack Newman, respectiv Dr. William Sears. Îți propunem pachetul la preț special ”La început de drum”. Detalii AICI.

După RMN, am aflat că fusesem la un pas de morte

Am ajuns acasă, iar după prima săptămână m-am liniștit, soțul și mama erau lângă mine și mă ajutau cât de mult puteau ca să ma pun pe picioare. Într-o zi, am ieșit să fac niște cumpărături și am simțit cum îmi pierd echilibrul. Am crezut că e din cauză că am stat în casă 5 zile, fără să iau aer curat, dar nu era așa. Din acel moment a început să mi se facă din ce în ce mai rău, vărsături, amețeli, pierderi de echilibru, dureri de cap. Am fost la maternitate, mi-au făcut perfuzii și investigații. Părea să nu am nimic, însă starea mea se agrava.

Într-un final, am fost dusă la spitalul județean pentru investigații la bilă, totul foarte bine, apoi la neurologie, unde mi s-a făcut un CT, iarăși totul bine. S-a presupus că aș avea vertij și am început să iau tratament, însă starea se deteriora pe zi ce trece. După încă o săptămână, am fost dusă cu salvarea la urgențe, pentru ca doamna asistentă (îngerul meu păzitor îi spun de atunci), care mă monitoriza a constatat că sunt într-o stare extrem de deteriorată și am nevoie de investigații amănunțite.

Mi s-a făcut RMN și am aflat că am tromboză venoasă cerebrală și că am fost la un pas de moarte. Nu știam dacă să mă bucur că sunt în viață sau să plâng că am lăsat acasă o mână de om de 3 săptămâni, cu mama și soțul meu. Eram foarte slăbită, vorbeam greu, nu puteam scrie nici măcar un cuvânt, dormeam mult, nu aveam voie să mă ridic din pat, nici măcar să merg la toaletă. Am stat două săptămâni în spital, într-un salon de neurologie în care erau femei trecute de 60 de ani, cu accidente vasculare, unele care își plimbau sufletele între viață și moarte și pe care le păzeam noaptea să văd dacă mai respiră sau nu.

Eram singură acasă, cu un nou născut de care trebuia să am grijă

A fost cumplit. Simțeam asa, cum moartea trece nestingherită printre paturile nostre și mai alege în fiecare zi pe câte cineva. Nu putea să mă vadă nimeni, să mă viziteze nimeni din familie, vorbeam cu soțul prin gratiile geamului de la salon când venea să îmi aducă haine sau alimente. Îmi era un dor cumplit de copilaș, de casă, de liniște. Când am auzit că e posibil să mai stau încă o săptămână internată, am izbucnit într-un plâns puternic. Nu mă puteam controla, aș fi vrut să fug de acolo, pentru că mă simțeam ca într-un lagăr.

Medicul, care s-a ocupat foarte bine de mine, a încercat să mă liniștească, m-a mutat într-un alt salon, cu persoane cu afecțiuni neurologice mai blânde, care se puteau deplasa, cu care puteam comunica, care ma încurajau și mă ajutau să merg, ca să pot să mă recuperez cât mai repede. A fost chemat și psihologul, cu care am avut o discuție liniștitoare. Și ușor, ușor am început să mă simt mai bine și am plecat acasă după 4 zile.

Dar și aici a fost greu, foarte greu. Soțul a început serviciul, mama la fel, iar eu vedeam că nu mai sunt cea care eram odată. Nu puteam să mă deplasez decât dacă mă sprijineam de pereți, pentru că ameteam și îmi pierdeam echilibrul, eram slăbită, slabisem 13 kg într-o lună de la naștere, nu puteam să scriu și sa vorbesc clar, aveam o sacoșă de medicamente de luat și un bebeluș cu care trebuia să rămân până la ora 15 în casa. Eram foarte speriată, norocul meu a fost că bebe m-a iubit atât de mult încât stătea liniștit în pat, lângă mine, îl schimbam și îi dădeam laptic din biberon, pentru că lactația mi s-a oprit la două săptămâni după naștere și oricum, cu atâtea medicamente, nu mai puteam alăpta.

Am învățat într-un an cât alții într-o viață

Și asa au trecut două luni de zile, luni pe care le-am petrecut mai mult în pat lângă bebeluș sau ajutată de cei din jur să merg, să îl țin în brate, să mă spăl sau să mă îmbrac. Aveam o voință de fier să mă fac bine și simțeam cu toată ființa mea că în final o să fiu iarăși pe picioarele mele, deși noaptea adormeam plângând și cu căștile în urechi ascultând sesiuni de meditație pentru somn sau vindecare.

Îmi era frică să nu rămân așa, dependentă de alții, eu, care până atunci ajutam copilași cu dizabilități să vorbească și să se comporte, acum eu eram cea care așteptam ajutor. Dar cineva acolo sus m-a iubit atât de tare încât a vrut ca eu să mă bucur de minunea mea asa cum se cuvine și după două luni de recuperare și voință puternică, cu ajutor de la cei dragi, am reușit să îmi revin.

Au mai fost momente de depresie, cu plâns, stări de nervi, oboseală, neliniște, dar acum, după un an, parcă totul este altfel. Sunt un om pe picioarele mele, vindecat, fără urmă de tromboză, cu o trombofilie depistată ulterior, pe care o voi trata toată viața cu medicamente, dar sunt un om fericit. Un om mai bun, care înțelege mai bine suferința celorlalți, căruia nu îi mai e frică de necunoscut, de nou, de viață și de moarte, un om care a învățat într-un an cât alții într-o viață, un om recunoscător tuturor ființelor dragi din jur care i-au fost alături, mama, soț, copil, asistente, medici, soră, rude, colegi și un om care acum crede cu toată inima în minuni și în depresia postpartum, care poate transforma într-o clipă cel mai frumos vis al tău într-un coșmar, dacă nu ai lângă tine oameni care să te ajute.

Toanete și tristețea de după naștere nu sunt mofturi

Dumnezeu mă iubește mult și a vrut ca îngerașul meu să crească alături de mine și să învățăm amândoi să fim fericiți și să ne bucurăm de viață. Am vrut să spun povestea mea tuturor mamelor care nu cred ca există această depresie, așa cum am făcut și eu, celor care se luptă cu ea și cred că nu mai există speranță. Ba da, se poate trăi frumos și după. De asemenea, vreau să le transmit tuturor soților și apropiaților unei mămici să învețe să le fie alături, sa le ajute și sa le iubească, sa le înțeleagă toanele și tristețea, pentru ca sunt pe bune.

Mi-aș dori ca personalul din sistemul sanitar să înțeleagă că depresia postpartum nu este o glumă și ar trebui să ajute mamele, să angajeze psihologi în maternități, în spitale, să fie alături de mamele care plâng și, mai ales, de cele care se află la prima naștere. Să le facă sa înțeleagă prin ce trec, prin ce vor trece și sa le ofere informatii despre tot ce ține de noua lor viață, pentru că nimic din ce știau înainte despre viață nu va mai fi la fel după naștere. 

Vă mulțumesc că ați citit povestea mea și le spun mămicilor că nu sunt singure, că au alături de ele cel mai dulce dar de la viață și doar privind ochișorii aceia calzi se pot simți mai bine și pot realiza cât de puternice sunt. Mamele au superputeri, sunt eroinele care dau viață și pot supraviețui oricărui greu le iese în cale datorită iubirii nemărginite pe care o simt pentru puii lor!”

Cum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povesteşte-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], cu titlul POVESTE DE NAȘTERE şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulţumim!

Dacă ți s-a părut interesantă povestea mămicii care a făcut tromboză venoasă cerebrală după naștere, îți recomandăm să citești și:

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa