Cititoarea noastră Veronica, diagnosticată cu trombofilie ereditară după pierderea unei sarcini la vârstă mare, ne-a scris povestea ei, încheiată trist, dar urmată de o nouă sarcină și de nașterea unui băiețel sănătos. Suferința mamei a fost dublată și de modul în care a fost tratată în spital înainte de nașterea fătului, ea fiind suspectă de Covid și izolată. Redăm povestea integral, așa cum a fost scrisă de cititioarea noatră:
„M-am gândit mult dacă să scriu sau nu povestea mea de naștere, iar astăzi mi-am făcut curaj, deoarece doresc să ajut și alte mămici care s-ar putea afla în situații asemănătoare. Am aflat că sunt însărcinată devreme, chiar înainte să îmi întârzie menstruația. Îmi doream foarte mult un copilaș, atât eu, cât și iubitul meu, și nu ne venea să credem cât de ușor a fost, rămânând însărcinată chiar în prima lună. Au apărut ușor și grețurile, iar apoi sarcina a fost confirmată de medicul ginecolog.
Camera fetiței era pregătită
Aveam 27 de ani, locuiam în Constanța și, la îndrumarea prietenilor, am ales să merg la pomul lăudat, unul dintre cei mai buni ginecologi din oraș, o doamnă căreia nu îi dau numele, pentru că nu vreau să îi fac rău. Era anul 2020, eram în plină pandemie și aflasem că voi avea o fetiță. Eram în al nouălea cer. Creșteam împreună, toate analizele erau bune, toate morfologiile bune, ba chiar am început sa discutăm planul de naștere, care urma să aibă loc la Spitalul Județean. Toate bune și frumoase, până și camera fetiței era gata.
La 31- 32 de săptămâni, am mers la ultima morfologie înainte de naștere, iar atunci a început și calvarul. Doamna doctor m-a întrebat dacă vreau să mă asiste la naștere la spitalul privat, chiar dacă decisesem înainte că voi naște la stat. Pentru că nu aveam banii necesari și nici nu voiam să îmi asum vreun risc, i-am zis că vreau să nasc la stat, conform planului inițial.
Îți recomandăm să afli mai multe despre provocările vieții de părinte citind cărți de referință despre îngrijirea bebelușului. În ZYX Books găsești „Ghidul pentru alăptare”, de Dr. Jack Newman, și „Soluții blânde pentru somnul liniștit al bebelușilor și copiilor”.
Am simțit cum cade cerul pe mine
A părut deranjată, mi-a luat sonda de pe burtă, a spus că totul e ok și mi-a dat să fac niște analize. Am crezut că are o zi mai proastă, așa că am plecat acasă liniștită. Între timp, m-am ales cu o tuse destul de urâtă, dar fără mari complicații, și am stabilit să rămân acasă la socrii pâna aveam să nasc (mai aveam 2 luni). Timp de două săptămâni, doctorița mi-a recomandat să iau un sirop de tuse și atât.
În dimineața zilei de 21 decembrie, m-am trezit și am auzit o voce care îmi spunea că bebelușul meu nu mai este. Am simțit efectiv cum cade cerul peste mine, simt și acuma mâna în gât care mă sugrumă și cuvintele șoptite parcă din interior. Știam că fetița nu mai este. Am sunat la Salvare, iar când am ajuns la spital mi s-a confirmat cel mai crunt coșmar. Medicul nu mai găsea bătăile de inimă. Printre lacrimi, am reușit să îmi sun soțul să îi spun și așteptam să văd care sunt următorii pași.
„La noi în spital nu o lasă să moară”
Ajunsă în camera de izolare, nu am avut parte de niciun pic de omenie. Am fost dezbrăcată, mi s-a dat un halat de unică folosință, într-o cameră cu geamul deschis. În decembrie. Cu burtica în care stătea fetița mea moartă. Am urlat și am plâns până când am rămas fără voce. Nu a venit nimeni la mine timp de 24 de ore. Nici măcar să vadă dacă nu cumva m-am aruncat de la geam. M-au lăsat fără apă, fără mâncare, cu o branulă prost pusă, din care curgea sânge.
Am ieșit pe hol, unde am auzit ceea ce nu voiam să aud. Două asistente țipau una la cealaltă, iar printre țipete și înjurături am auzit: Ce facem cu X (eu, adică) din izolare? Și i se răspunde: „O scoate cu Covid, că la noi în spital nu o lasă să moară. O trimitem de aici”. Și așa am ajuns în alte 12 ore, tot nemâncată, la spital la Medgidia, unde am dat de umanitate, de blândețe și de o masă caldă.
Cheagurile ar fi trebuit să se vadă ecografic
Nașterea a avut loc exact în ziua de Crăciun. Când toți petreceau acasă, în familie, eu o nășteam pe frumoasa mea fetiță cârlionțată și cu buze mari, adormită pentru totdeauna. Era așa frumoasă, dar eu eram prea tristă și prea speriată să fac ceva. Am lăsat-o acolo deoarece, fiind suspectă de Covid, nu aveam voie să o iau. Sincer, nici nu voiam, deoarece durerea era deja prea mare. Poate multe mămici mă judecă, dar inima mea era atât de ruptă și atât de îndurerată, încât nu am putut să o ating. O iubeam enorm, dar nu mai era a mea, era a cerurilor, de unde avea să ne păzească.
După o lună, am primit un telefon de la medicul care a efectuat autopsia. Avea tot cordonul și toată placenta plina de cheaguri, cheaguri vechi și mari, și, de asemenea, avea cu 500 de grame mai puțin decât greutatea normală, ceea ce înseamnă că stagnase de ceva timp din evoluție. Medicul m-a întrebat dacă am făcut toate controalele la timp, i-am spus că da, și mi-a zis că acele cheaguri din cordon ar fi trebuit să se vadă din săptămâna 24, iar greutatea mică ar fi trebuit să fie un semn pentru medic că ceva nu e în regulă.
Nici fizic, nici psihic nu mai puteam naște natural
Așa am aflat că am trombofilie ereditară, iar dacă acel medic nu și-ar fi luat sonda de pe burtica mea la 32 de săptămâni doar pentru că am refuzat nașterea la privat, poate că acuma fetița mea m-ar fi ținut de gât și mi-ar fi zâmbit frumos. Acum, ea este doar o amintire, un gând, o traumă.
A doua sarcina a venit mult mai greu, dar cu ajutorul unui medic sufletist și uman, cu o sensibilitate enormă și cu o dragoste sinceră față de meserie, sunt mămica unui băiețel frumos și cuminte, născut pe 17 decembrie, tot la 34 de săptămâni. Am născut tot la stat, în același spital care nu a știut în urma cu 2 ani cum să scape de mine, dar într-o secție diferită, unde toată asistentele au fost drăguțe. Medicii curanți și rezidenți au făcut tot posibilul să mă simt confortabil, știind situația și trauma mea. Prima naștere a fost atât de traumatizantă și de dureroasă, încât fizic și psihic nu mai puteam naște natural.
Nu trece zi fără să mă gândesc la ea
Bebelușul a avut un început mai greu, dar toții medicii au dat dovadă de profesionalism și omenie (știa toată secția de noi și eram tratați exemplar). Nu, nu am dat bani aiurea și nici nu am avut pile, așa era pe secție, omenie. Cine se plânge de spital trebuie să înțeleagă că asistentele nu sunt sclave, doctorii nu sunt doctorii lor personali, că au zeci de alți pacienți și ca și ei merită tratați cu respect. Așa am făcut, le-am arătat respect și am primit respect. Am observat că toți cei care se plângeau de personalul medical erau cei care îi tratau de sus și se credeau singurii din salon.
Nu trece o zi fără să mă gândesc la fetița mea și să nu ma judec pentru ceea ce s-a întâmplat. Așa că, dragi mămici, ascultați-vă instinctul, când simțiți că ceva nu este bine, mergeți la urgență! Paza bună trece primejdia rea! Și nu vă duceți mereu la pomul lăudat doar pentru că spun X sau Y, ci mergeți acolo unde vă zice inima. Dacă mă ascultam pe mine mai mult, dacă nu ma linișteam și dacă acționam în consecință, băiețelul meu ar fi avut o surioara mai mare, iar eu, doi copilași minunați. Acum, am un îngeraș în ceruri și un băiețel pe care îl iubesc mai presus de orice, deoarece el m-a vindecat”.
Cum a fost naşterea ta? Ai avut parte de experiența la care ai visat sau ai rămas cu amintiri triste? Dacă îți dorești să împărtășești povestea ta cu gravidele și mămicile din comunitatea Totul Despre Mame, trimite-o pe adresa contact@totuldespremame.ro. Mulţumim!
Dacă te-a impresionat povestea acestei mame, diagnosticată cu trombofilie ereditară după o sarcină pierdută, îți recomandăm să citești și:
- Sarcină pierdută în săptămâna 34. „Amintirea nașterii și a chiuretajului făcut pe viu mă împiedică să mă gândesc la altă sarcină”
- Cezariană la maternitatea din Brăila. „Casian a venit la un an și jumătate după ce am pierdut-o pe sora lui în săptămâna 38 de sarcină”
- Sarcină cu trombofilie. ”Am făcut 700 de injecții în burtă ca să pot duce sarcinile până la final”
