Una dintre cititoarele Totul Despre Mame, diagnosticată cu trombofilie înainte de a rămâne însărcinată, ne-a trimis povestea nașterii fetiței ei, la maternitatea din Botoșani, prin cezariană de urgență. Redăm povestea de naștere, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:
„După mulți ani de tratamente, așteptări și frustrări au apărut și cele două linii mult așteptate pe test. Sarcina a fost ușoară. Nu mi-a fost rău, totul a mers de la sine – analize, morfologie, vizite lunare la hematolog (eu, având trombofilie ereditară, am învățat să îmi fac singură injecția zilnică în burtică). Plus vizita la cardiolog, pentru că a intervenit tensiunea în sarcină.
Tensiune 19. Internare și cezariană de urgență
Totul a fost în regulă până în săptămâna 37, când mi-am măsurat tensiunea și o aveam 19, deși luasem tratamentul pentru tensiune. M-am panicat și am trimis mesaj medicului care mi-a urmărit sarcina (o super doamna doctor din Dorohoi). Aceasta m-a sfătuit să merg la Urgențe, la Botoșani, deoarece maternitatea din Dorohoi este în renovare și nu se fac nașteri prin cezariană. Mi-am luat bagajul și m-am prezentat la primire urgențe. Acolo am dat peste doamna doctor Pitrop (care a fost super atentă și profesionistă cu mine, atât ea, cât și toată secția de ginecologie), mi-a făcut internare și cezariană de urgență. Nu îmi venea să cred că urmează marea întâlnire cu minunea mea mult așteptată!
Am fost speriată de operație, dar a fost oarecum în regulă. Nu am simțit anestezia, singura problemă a fost că mi s-a făcut rău în timpul operației. Am vomitat și simțeam că mă pierd, parcă visam. Dar nimic nu a mai contat când mi-am văzut bebelușa și mi-au pus-o pe obraz – era minunată, caldă, mirosea mirific! Mi s-a zis că urmează să o ducă la incubator, pentru că ar avea nevoie de oxigen. Atunci a început coșmarul meu!
Era singură acolo, plângea, și eu nu puteam face nimic
Dimineața am fost dusă în salon. Așteptam cu nerăbdare să îmi aducă bebelușa, dar din păcate a venit la mine o doamna doctor neonatolog și mi-a zis că fetița mai are nevoie de oxigen, că nu se adaptează la viața extrauterină. Că a suferit în burtică și că e în urmă cu două săptămâni ca nivel de dezvoltate. Și că o pot vedea din trei în trei ore în secția de terapie. O asistentă mi-a spus că mai sunt mămici care merg acolo, la copiii lor, și să merg cu ele, ca să îmi arate exact unde și ce am de făcut.
Când am ajuns acolo, am auzit un copil care plângea. Speram să nu fie bebelușa mea și nu știam cum să îmi pun pe mine mai repede halatul, boneta, masca și papuceii. Când am intrat, mi-am dat seama că ea plângea, iar eu nu aveam voie să o iau în brațe, să o alin. Stăteam și mă uitam la ea și la aparatele care țipau și nu venea nimeni. Era singură acolo și nu puteam face nimic… De fiecare dată când mergeam la ea, o găseam plângând și plângeam și eu când o vedeam. Atât de mult o așteptasem și nu puteam să o iau în brațe și să o strâng la piept. O simțeam ca și cum era copilul lor, nu al meu! Asistentele erau reci, indiferente, nu vorbeau cu noi, mămicile, ba chiar ne fugăreau de acolo pentru că le încurcam și nu puteau să își facă treaba…
Îți recomandăm să afli mai multe despre provocările vieții de părinte citind cărți de referință despre îngrijirea bebelușului. În ZYX Books găsești „Ghidul pentru alăptare”, de Dr. Jack Newman, și „Soluții blânde pentru somnul liniștit al bebelușilor și copiilor
Rana de la mânuță și indiferența asistentelor
Așa au trecut primele trei zile. Doamna doctor neonatolog mi-a zis că mai are nevoie de oxigen și de tratament, pentru că are o rană de la branulă la mânuță. Și m-a întrebat dacă pot să aduc de acasă pudră de baneocin. Șocul a fost mai mare când am văzut rana – avea o arsură cu crustă neagră. De asta plângea mereu micuța, pentru că suferea, iar eu nu puteam fi cu ea decât două minute din trei în trei ore! Zilele treceau și fetița mea era tot acolo. Îmi tot ziceau că urmează să o aducă în salon cu mine, dar mai trecea o zi și încă o zi și tot nu o aduceau. Plângeam, plângeam și iar plângeam și așteptam să treacă cele trei ore să merg la ea și mă bucuram să o văd chiar și așa puțin.
În felul acesta au trecut șapte zile urâte, șapte zile în care am suferit că nu am putut fi lângă ea, că e singură și nu e mama ei lângă ea la greu. Că nu a simțit iubire din partea nimănui și nici brațe calde care să o primească și să o aline. Am întâlnit cele mai reci și mai indiferente asistente și angajate (cu mici excepții); pentru ele era un job. Mai trecea o tura și plecau acasă. Nu înțelegeau că noi suferim, că ne e greu, că nu știm ce se întâmplă.
I-am sărutat fiecare vânătaie de la mânuțe și piciorușe
În a șaptea zi mi-au adus-o în salon. Aceea a fost o zi minunată! În sfârșit, o aveam lângă mine, era a mea! I-am sărutat fiecare vânătaie de la mânuțe și piciorușe, pentru că avea peste tot vânătăi, și i-am promis că o să fiu lângă ea mereu! În următoarea zi, doctorul neonatolog ne-a trimis cu ambulanța la spitalul județean pentru ca un medic chirurg plastician să se uite la rana de la mânuță. A vrut să se asigure că nu s-a infectat și că nu mai are nevoie de tratament. O să poarte toată viața cicatricea, pentru că e foarte urâtă. Nu doresc nimănui să ajungă cu copiii în secția de Terapie Intensivă. Doctorii sunt în regulă, dar asistentele sunt de groază! După vizita la chirurgie, am primit și marea veste că pot pleca, în sfârșit, acasă să mă bucur de minunea mea! Și am împlinit 6 luni de fericire!”
Cum a fost naşterea ta? Ai avut parte de experiența la care ai visat sau ai rămas cu amintiri triste? Dacă îți dorești să împărtășești povestea ta cu gravidele și mămicile din comunitatea Totul Despre Mame, trimite-o pe adresa contact@totuldespremame.ro. Mulţumim!
Dacă ți s-a părut interesantă această poveste de naștere prematură din cauza trombofiliei, îți recomandăm să citești și:
- Poveste de naștere în Botoșani: ”Am simțit că nu pot duce mai multă durere”
- Povești de naștere: O cezariană de urgență
- Poveste tragică la Spitalul Polizu. ”Am plecat acasă fără copil, cu o tăietură pe burtă și cu viața distrusă”
