Sarcină pierdută în săptămâna 34. „Amintirea nașterii și a chiuretajului făcut pe viu mă împiedică să mă gândesc la altă sarcină”

Medicii nu au putut explica atunci ce a dus la moartea fătului. Elena a aflat ulterior cauza.

Theodora Fintescu, redactor
gravidă în spital
În noaptea de dinaintea pierderii sarcinii, fătul a fost foarte activ. Dimineața, Elena a simțit că ceva nu este în regulă, fără să știe despre ce e vorba.

Cititoarea noastră Elena B. se luptă de 4 ani cu o amintire grea: o sarcină pierdută în săptămâna 34. Totul a pornit de la o infecție urinară care nu a putut fi tratată rapid, din cauza unei alergii la antibioticele disponibile în spital. Redăm povestea, așa cum a fost scrisă de cititoarea noastră:

„Am rămas însărcinată după 4 ani de încercări, având un singur ovar și o singură trompă. A fost ceva neașteptat, ceva ce îmi doream dintotdeauna. Până în săptămâna 13 de sarcină, totul a decurs cât se poate de normal, fără grețuri sau stări ciudate. În săptămâna 13, am avut mici dureri de burtă, după care m-am pomenit cu sângerare.

Îți recomandăm să afli mai multe despre provocările vieții de părinte citind cărți de referință despre îngrijirea bebelușului. În ZYX Books găsești „Ghidul pentru alăptare”, de Dr. Jack Newman, și „Soluții blânde pentru somnul liniștit al bebelușilor și copiilor”.

Alergie la antibioticele cu care trebuia să fiu tratată

Am mers la Urgență, unde am stat 2 ore în camera de triaj, așteptându-mi rândul. Am primit și diagnosticul de hematom uterin, care era foarte aproape de copil. Am stat 2 luni la pat, neavând voie să fac nici cel mai mic efort, până am eliminat tot hematomul și sarcina nu a mai fost în pericol. După o serie de analize de sânge specifice sarcinii, am aflat că am o trombofilie minoră, care a fost tratată cu Aspenter, și diabet gestațional, monitorizat de 3 ori pe zi. Am ținut o dietă specială, totul părea că decurge normal.

În săptămâna 32 de sarcină am început să fac pipi cu sânge. Am mers la Spitalul Județean din Craiova și au constatat că aveam infecție urinară. Timp de o săptămână am stat internată fără tratament, pentru că la orice antibiotic eram testată, deveneam alergică. Într-o seară, a venit una dintre asistente să mă testeze la alt antibiotic, am făcut o reacție alergică foarte mică și mi s-a spus că aș putea încerca acel antibiotic, dar doar sub formă de pastile.

Doctorița m-a externat, supărată că am refuzat un antibiotic

Am întrebat care sunt riscurile, în cazul în care se dovedește că sunt alergică și la acel medicament și mi s-a răspuns că se poate întâmpla orice, că aș putea face șoc anafilactic, dar să stau liniștită că sunt într-un spital și se poate interveni. Am refuzat categoric acest antibiotic, iar a doua zi doctorița mea a venit la mine foarte supărată și m-a externat.

Pe lista antibioticelor la care infecția era sensibilă mai erau încă două antibiotice, ceftazidim și cefepim, dar pe care spitalul nu le avea ca să pot fi testata. A trebuit sa plec acasă și să încerc singură să le găsesc, să pot urma totuși un tratament. Cu intervenții, am găsit ceftazidim în Serbia, un antibiotic românesc, ambalat în cutie cu scris în română. Trecând peste dezamăgirea teribilă că nu se găsesc aceste medicamente în țara noastră, am sunat doctorița să îi spun că am cele 2 antibiotice și că pot fi testată.

Analize foarte proaste

M-a chemat la spital și, după teste, s-a dovedit că puteam primi tratamentul. Din cele 12 zile de tratament, primele 6 le-am petrecut în spital. După primele 3 zile, analizele de la ficat începuseră să fie proaste, valorile transaminazelor creșteau văzând cu ochii, de la o zi la alta. Doctorița mi-a zis să încetez să mai iau restul pastilelor (aspenter, utrogestan, acid folic, vitamine). După alte câteva zile, valorile transaminazelor erau de ordinul miilor.

Am primit tratament și m-au trimis acasă, pentru ca în salonul nostru, unde eram 4 fete, au adus într-o seara o altă mămică, ce avea viroză. Am plecat acasă cu febră, dureri musculare, stare de rău, dar trebuia să revin de 2 ori pe zi la tratament. Analizele începeau să fie din ce în ce mai bune, iar în ziua de Crăciun am terminat tratamentul. Bebe era activ, sarcina părea că decurge bine.

Chipul doctoriței, din ce în ce mai alb

Pe 1 ianuarie, seara, bebe era foarte activ, cu lovituri puternice de piciorușe. Toată noaptea a dansat în burtică, astfel că am adormit foarte târziu. Dimineața, când m-am trezit, mă simțeam inexplicabil de ciudat, ca și cum ceva nu era ok. Și, într-adevăr, pe bebe nu îl simțeam mișcând. Împreună cu mama, am plecat la spital și i-am spus doctoriței rezidente care a tot avut grijă de mine că bebe este cam leneș.

M-a pus la aparat să îi monitorizeze bătăile inimii și nu a auzit decât bătăile inimii mele. Am întrebat ce se întâmplă, iar doctorița mi-a zis că sigur nu stă bebe într-o poziție bună și de aceea nu îl auzim. M-a luat în cabinet pentru ecografie, dar tot ceea ce puteam vedea era chipul ei din ce în ce mai alb. Am avut un presentiment atât de sfâșietor, o durere în suflet inexplicabilă. Deși nimeni nu îmi spusese nimic, cumva știam că ceva s-a întâmplat. Copilul meu nu mai era.

Nu am vrut să nasc prin cezariană

Într-un final, doctorița rezidentă mi-a confirmat, iar timpul efectiv s-a oprit în loc, m-am blocat. Am urlat, am plâns, am strigat, nimeni nu știa ce s-a întâmplat. Mi-am sunat soțul să vina la spital, nu am putut să îi spun, de frică să nu pățească ceva în trafic, venind de la 20 de km de oraș. Pe mine m-au internat, și nu știu care este procedura în mod normal, dar mi s-a părut foarte bizar și anapoda să ma ducă direct în sala de nașteri, eu neavând nici contracții, nici dureri, nimic.

Când a ajuns doctorița mea și am reușit să vorbim, era cu lacrimi în ochi. Nu își putea explica ce s-a putut întâmpla. M-a dus într-o rezervă și am discutat despre ce era de făcut. Am optat pentru naștere naturală, provocată. Nu am vrut operație, mai ales una în urma căreia ar fi trebuit să aștept 2 ani ca să pot rămâne iar însărcinată. Totul se întâmpla într-o zi de joi, în săptămâna 34 de sarcină.

Sâmbătă dimineața m-au chemat în cabinet pentru a-mi explica procedura ce urma să aibă loc. Doctorița mea a venit să mă încurajeze și să vorbească cu medicii cu care urma sa nasc. Fiind weekend, și nefiind de gardă, nu putea să mă ajute cu mai mult. Sub col mi s-a pus oxitocină și mi-au zis să mă odihnesc cât pot de mult, pentru că atunci când vor începe contracțiile, vor începe puternic, în forță.

Ce a urmat după naștere m-a traumatizat și mai tare

Asa a fost. Seara, la 7:45, am început să am contracții, la început din 5 în 5 minute, iar în jumătate de oră din minut în minut. M-au luat în sala de nașteri, personalul s-a purtat cu mine ireproșabil, dar mila din ochii lor mă termina psihic, mai rău decât durerile. Mi-au administrat oxitocină intravenos și mi-au făcut masaj cervical ca să mă ajute să mă dilat mai repede. În 3 ore am fost dilatată complet.

Doctorul cu care am născut mi-a rupt membranele și, deși nu simțeam nevoia să împing, mi-a zis că atunci când mă doare cel mai tare, să împing. Eram la prima naștere, dar, cumva, am știu cum să împing, cum să mă aplec în față și, din 3 forțări, am reușit să scot copilul. Crezusem că acolo s-a terminat tot, dar ce a urmat m-a traumatizat și mai tare.

Placenta rămăsese lipită de uter și, oricât încerca doctorul să tragă de cordon, nu voia să iasă. A fost nevoit să o scoată manual, cu mana în uterul meu. Am crezut că mă sfâșie pe dinăuntru, atât de tare durea. Până la urmă a reușit, dar a fost nevoie și de un chiuretaj, tot pe viu. Știam că se putea și altfel, dar nu mai eram în stare să articuleze prea multe cuvinte, nu puteam decât să plâng și să țip.

La 4 ani după această experiență, încă îmi este frică de o a doua naștere, încă îmi e teamă de o sarcină, deși îmi doresc un copil. Am avut familia alături, l-am avut și pe sot alături pentru 1 an, iar după aceea a decis să mă părăsească și el. Motivul morții copilului l-am aflat la București, când mă pregăteam de o altă intervenție, de scoatere a unor polipi uterini. Se pare că în urma creșterii valorilor transaminazelor, am făcut citoliză hepatică, iar bebe nu a avut nicio șansă”.

Cum a fost naşterea ta? Ai avut parte de experiența la care ai visat sau ai rămas cu amintiri triste? Dacă îți dorești să împărtășești povestea ta cu gravidele și mămicile din comunitatea Totul Despre Mame, trimite-o pe adresa [email protected]. Mulţumim!

Dacă te-a impresionat povestea acestei sarcini pierdute în săptămâna 34, poți citi și:

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa