Povestea lui Iris, o franțuzoaică ce și-a monitorizat sarcina la Filantropia și a născut la Paris

Iris a suferit de depresie prenatală, însă starea de spirit i s-a îmbunătățit imediat ce a ajuns la Paris și s-a simțit protejată și încurajată de personalul medical.

Theodora Fintescu, redactor
Iris și partenerul ei, înainte de naștere. FOTO: Arhiva personală

Cititoarea noastră Iris L., care e expat în România, ne-a scris cum a decurs monitorizarea sarcinii ei la spitalul Filantropia, cum și-a gestionat singură depresia din timpul sarcinii și care au fost lucrurile care au surprins-o și intrigat-o privind sistemul medical românesc. Cel mai mult au afectat-o lipsa de politețe la adresa gravidelor din partea personalului maternității și a unui plan bine pus la punct de monitorizare a sarcinii. În cele din urmă, spre finalul sarcinii, Iris a plecat la Paris, iar starea ei de spirit s-a îmbunătățit semnificativ. Redăm povestea sarcinii cititoarei noastre și observațiile ei privind diferența dintre cele două sisteme de sănătate experimentate:

„Numele meu este Iris și am născut un băiețelul minunat în octombrie 2022, după ce am trecut
printr-o sarcină dificilă. Sunt frantuzoaică-italiancă, expatriată în România, așa că vă rog să scuzați eventualele greșeli.

Departe de familia mea, mă simțeam singură

În februarie 2022, eu și partenerul meu am aflat că sunt însărcinată. Vestea ne-a dat viața peste cap,
deoarece nu era în plan să avem un copil, dar ne doream unul într-o zi. Săptămâna următoare, a trebuit să încep noul meu loc de muncă, exact când a început războiul din Ucraina. M-am gândit de multe ori să vorbesc despre sarcina mea cu șefa mea înainte de sfârșitul perioadei de probă, dar eram prea speriată să nu-mi pierd jobul.

Norocul de a lucra de la distanță mi-a permis să-mi ascund sarcina, însă munca era una grea, în mai multe limbi străine, și implica inclusiv învățarea unui nou software. Spre surprinderea mea, am început să simt un imens sentiment de singurătate, deoarece eram departe de familia mea, iar războiul mi-a dat o senzație teribilă că această lume se prăbușește. Locuiam singură în apartamentul meu și, la câteva săptămâni după ce am aflat despre sarcină, au început grețurile.

Am fost voluntar pentru refugiații ucraineni

Nu puteam mânca nimic, nu puteam suporta niciun miros, vederea apei era dezgustătoare pentru mine. Aveam frecvent senzația de vomă și chiar am vărsat de câteva ori. În același timp, îi ajutam pe ucraineni să intre în România sau să treacă granițele. Voluntariatul mi-a dat un sentiment de utilitate; m-a făcut să uit pentru câteva clipe că eram departe de casă. Mi-am oferit apartamentul ca adăpost pentru ucraineni pe site-urile asociațiilor, dar a trebuit să mă retrag pentru că sănătatea mea se deteriora.

M-am confruntat cu realitatea de a fi însărcinată în străinătate, de a experimenta serviciile publice din
România la spitalul Filantropia din București. Medicul a fost prietenos și disponibil, dar calitatea vizitelor și a informațiilor furnizate pe parcursul întregii sarcini a fost extrem de slabă și limitată la lucruri esențiale.
Nu s-a pus niciodată problema să stau de vorbă cu un psiholog, chiar dacă medicul a identificat clar semne de depresie. Pur și simplu mi-a recomandat să nu mai lucrez înainte de a finaliza cele 3 luni de perioadă de probă.

Fiecare control la maternitate însemna și un drum la medicul de familie

Am fost șocată de modul în care personalul trata femeile însărcinate; au fost nepoliticoși și lipsiți de compasiune, tratându-ne ca pe niște coduri de bare și supărându-se din orice motiv mic. Organizarea a fost dezordonată, nu s-au facut programari în avans, nu a existat nicio cronologie cu privire la fiecare procedură și ecografie care trebuiau făcute. Era treaba pacientului să știe când să facă teste. Partea cea mai enervantă era că la fiecare programare trebuia să mergi la medicul de familie și să obții un bilet de trimitere. Nu îmi puteam permite să ajung acolo de fiecare dată, așa că trebuia sa trimit pe cineva să mi-l ia.

Spitalul folosea scuza Covid pentru a nu permite partenerului să intre în spital, prin urmare, de cele mai
multe ori jucam „cartea străinului” pentru ca el să vină cu mine și să traducă. (Mai târziu, când am
ajuns în Franța, nu am găsit această problemă; partenerul a fost mai mult decât binevenit să participe.
Era important ca celălalt părinte să fie prezent și să se implice încă de la început. Inclusiv tatăl meu putea
intra în spital).

Se supărau pe mine că nu vorbeam limba corect

Singurul beneficiu de a merge la această maternitate este că puteam lua legătura cu medicul prin
Whatsapp, ceea ce mi se pare grozav, deoarece majoritatea medicilor din Franța sunt inaccesibili în
afara programărilor. Am beneficiat și de servicii private, care s-au dovedit a fi mai bune și cu ceva
mai multă politețe, costul analizelor medicale rămânând destul de ridicat. A fost dezamăgitor să văd
cât de mult diferă serviciile publice de cele private și am fost avertizată de mulți prieteni că nu poți avea
încredere în spitalele publice. A fost confuz pentru mine; în Franța ne bazăm mai mult pe serviciile
publice decât pe cele private.

Sunt impresionată că majoritatea familiilor din România au mai mulți copii și mă gândesc cât de greu trebuie să le fie să suporte comportamentul nepoliticos din partea personalului medical și administrația îngrozitoare în timpul sarcinii și după aceea. Femeile însărcinate și proaspăt mămicile sunt foarte sensibile și trebuie tratate cu bunătate.

Oamenii care au fost cu adevărat atenți au fost medicii, în timp ce alții se supărau pe mine pentru că nu puteam vorbi corect limba lor. Mi-ar fi plăcut să fiu tratată cu mai mult respect și răbdare. Din ziua în care am ajuns prima dată la Filantropia am decis să nu rămân acolo pentru naștere și să rezerv un loc la un renumit spital public francez. Nu eram în legătură cu familia mea și mi-am dat seama că faptul că eram orfană de mamă a avut impact asupra sănătății mele mintale.

Evitam să mai ies

Mama a murit acum 7 ani și nu am putut să-i cer sfaturi și să-mi împărtășesc sentimentele cu ea. După ce am făcut câteva cercetări, am înțeles că sarcina readuce toate traumele copilăriei, deoarece suntem pline de hormoni și apar schimbări drastice. Lipsa de informare pe această temă este destul de tristă, întrucât depresia prenatală există și dacă femeile ar ști încă de la început că este o problemă, ar fi liniștite știind că nu este nimic în neregulă cu ele.

Mintea mea era aglomerată cu gânduri negative, viața mea socială a devenit foarte restrânsă. Pur și simplu nu am vrut să ies și să fiu întrebată de ce mă simt atât de rău, dacă sarcina este promovată ca fiind una dintre cele mai bune perioade din viața unei femei. Lunile treceau și burta mea creștea, aveam dureri cronice de spate, indiferent de câte exerciții aș fi făcut în timpul zilei. În ciuda faptului că am fost atletă ani de zile și a faptului că am alergat în competiții, durerea mea de spate nu putea fi atenuată.

Îți recomandăm să afli mai multe despre provocările vieții de părinte citind cărți de referință despre îngrijirea bebelușului. În ZYX Books găsești „Ghidul pentru alăptare”, de Dr. Jack Newman, și „Soluții blânde pentru somnul liniștit al bebelușilor și copiilor”.

Mi-aș fi dorit să primesc mai multe informații de la medic

Mă așteptam la prea multe de la corpul meu, doar pentru că eram într-o formă foarte bună. Din punct de vedere estetic, forma corpului meu a rămas mică până am ajuns la 5 luni de sarcină, dar în interior eram un dezastru. Am vorbit cu alte femei, dar nici una dintre ele nu a avut simptome puternice în timpul sarcinii, ceea ce m-a făcut să cred că sunt anormală. Niciun medicament pe care mi-l dădea medicul nu atenua greața. Îmi amintesc că mergeam la snowboard și mușcam din când în când bucăți de lămâie
pentru a evita vărsăturile pe pârtie.

Partea cea mai grea a fost munca. Am adormit de nenumărate ori în timpul întâlnirilor. Mi-aș fi dorit să am mai multe informații de la medicii pe care i-am întâlnit și cred că atunci aș fi fost mai liniștită. În schimb, nici un cuvânt despre sănătatea mea mintală, lăsându-mi impresia că nu au timp pentru mine.
În cele din urmă, am suferit de coaste luxate, problemă care nu s-a rezolvat nici acum, și am făcut și o intoxicație alimentară, care s-a manifestat cu diaree 48 de ore. La camera de gardă, nu au putut pune un diagnostic, dar atâta timp cât copilul era bine, m-am gândit că nu ar trebui să mă plâng prea mult.

Ajunsă în Franța, în sfârșit m-a întrebat cineva cum mă simt

Căldura zilnică de vară nu îmi ușura respirația, iar la 30 de săptămâni bebelușul deja împingea. Am stat 2 săptămâni în pat cu medicamente, iar visul meu de a mă întoarce la Paris părea imposibil. Gândul de a da naștere departe de familia mea a fost îngrozitor și am decis să iau avionul și să-mi împachetez toate bagajele la 36 de săptămâni de sarcină, fiind în același timp conștientă de riscuri în acest stadiu foarte avansat. Compania mi-a permis să mă îmbarc și am ajuns la Paris!

Revenirea mea în Franța a fost grozavă, am fost tratată cu atenție și m-am simțit îngrijită de personalul
spitalului pentru prima dată. Sănătatea mea mintală era o prioritate pentru ei și, în sfârșit, cineva a întrebat: „Cum te simți?”. Moașa venea acasă gratis și petrecea ore întregi răspunzând la întrebările mele. O serie de asociații făceau cursuri gratuite pe Zoom, care acoperă subiecte precum alăptarea, diversificarea și nașterea.

Mi-a plăcut mai mult să nasc decât să trec prin sarcină

Între timp, am fost monitorizată frecvent la spital și a trebuit să urmez un calendar strict cu programări. M-am bucurat mult că am un program clar și precis. De asemenea, aveam la dispoziție o aplicație guvernamentală cu articole (scrise de medici) care urmăresc toți pașii din viața bebelușului până când acesta împlinește 2 ani. Mintea mea s-a schimbat complet: eram încântată să nasc și nerăbdătoare să-mi cunosc băiețelul. Sunt convinsa că aș fi putut avea o experiență de sarcină mai bună dacă aș fi mers acolo de la început. Aș fi evitat mult stres inutil.

La doar 2 săptămâni de la sosirea mea, am născut un băiat sănătos la Spitalul La Pitié-Salpétrière. Spre
deosebire de majoritatea mamelor, mi-a plăcut mai mult să nasc decât să trec prin sarcină. M-am simțit
eliberată; știam ce trebuie să fac și cum să respir datorită moașei, care m-a învățat fiecare etapă a
travaliului
. De asemenea, mi-a învățat partenerul cum să mă ajute. Travaliul meu a durat 23 de ore și 23 de minute. A fost o experiență nebună, dar asta va fi scris cu siguranță într-un alt articol.

Totul s-a întâmplat cum mi-am dorit și a fost magic

Am fost înconjurată de moașe incredibile, care m-au încurajat și au crezut în mine până la capăt, indiferent de starea mea de epuizare. Partenerul meu a putut participa la toată nașterea și a fost inclus în proces: am pus muzică, el a prins copilul și a tăiat cordonul ombilical. Totul s-a întâmplat așa cum ne-am dorit și a fost magic. În timpul șederii mele la spital, mâncarea care a fost servită a fost destul de bună. Partenerul meu a avut opțiunea să rămână peste noapte.

Informațiile au fost clare și am plecat din spital cu toate recomandările medicale. Știam ce trebuie să facem; nu a trebuit să ne chinuim să găsim informații. Pe scurt, acestea sunt serviciile pe care le primim și care sunt acoperite integral: costurile spitalicești, transportul la spital și înapoi acasă, medicamente, contracepție, psiholog, consultații la moașă timp de 10 zile, trusă pentru maternitate, consultant în alăptare, babysitter profesionist de la stat care poate veni ocazional (plăteam 1 euro/oră), reeducare perineală și abdominalăp 10 zile cu kinetoterapeut- când m-am intors în România și am întrebat câteva prietene mame, niciuna nu știa de reeducarea perineală.

Soluția ideală ar fi combinarea ambelor sisteme

Există și centre numite PMI (Protection Maternelle et Infantile), unde programările sunt gratuite. Acolo lucrează profesioniști în îngrijirea copiilor pentru a oferi informații și pentru a-i ajuta pe proaspăt părinți răspunzând la întrebările lor, efectuând controale medicale la copil, vaccinări etc. Acest sistem este extraordinar și nici măcar nu știam că toate acele lucruri există înainte de a deveni mamă, întrucât România m-a învățat să-mi dau seama de totul singură.

Din experiența mea, pot trage câteva concluzii: Franţa este înarmată cu un sistem puternic de sprijin
pentru mame, dar are o perioadă scurtă de concediu de maternitate (un standard de 4 luni în total,
încercând în prezent să-l prelungească la 6 luni), care obligă mamele să se întoarcă rapid la muncă. Pe
de altă parte, România are un concediu de maternitate fantastic de 2 ani, care îți permite să te
concentrezi asupra copilului tău și să te bucuri din plin de acest timp prețios, dar nu le susține pe femei cu educația necesară.

Sistemele trebuie să ne informeze și să ne învețe mai bine ce urmează; teama de a avea grijă de un
copil, provocările legate de alăptare, lipsa de somn care este reală, riscurile majore pentru sănătate
pentru copil, oboseala zilnică extremă. Cred că fiecare țară trebuie să învețe de la cealaltă și să facă lucrurile diferit, pentru ca mamele să nu se simtă izolate și să poată experimenta maternitatea în liniște. Soluția ideală ar fi combinarea ambelor sisteme: mai multă libertate, mai mult ajutor și mai multă empatie este ceea ce îmi doresc pentru fiecare mămică”.

Iris, alături de băiețelul și partenerul ei

Cum a fost naşterea ta? Ai avut parte de experiența la care ai visat sau ai rămas cu amintiri triste? Dacă îți dorești să împărtășești povestea ta cu gravidele și mămicile din comunitatea Totul Despre Mame, trimite-o pe adresa [email protected]. Mulţumim!

Dacă ți s-a părut interesantă povestea acestei mame care și-a monitorizat sarcina la Filantropia, dar a ales să nască la Paris, îți recomandăm să citești și:

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa