Poveşti de naştere: Vanda şi o naştere prin cezariană la cald

TOTUL DESPRE MAME
poveşti-de-naştere-totul-despre-mame

Povestea emoţionantă a unei cezariene la cald

Zilele trecute am dat pe Facebook de un articol foarte fain despre alăptare care mi-ar fi prins tare bine să îl fi citit înainte să nasc şi pe care îl recomand cu căldură viitoarelor mămici. Mi-a plăcut atât de mult cum a fost scris articolul încât am început să citesc şi restul articolelor de pe acel blog. Aşa am ajuns să le cunosc pe Vanda şi Vanda Mică, două fete frumoase şi foarte haioase. Nu am stat prea mult pe gânduri şi am invitat-o pe Vanda să îmi povestească despre naşterea lui Vanda Mică. Răspunsul ei a venit chiar în aceeaşi zi…

Când am primit invitația de a-mi scrie povestea naşterii am fost un pic îndoită. Site-ul se numea “naşteridepoveste”, deci îmi imaginam că mi s-ar cere o poveste ieşită din comun, cu o naştere complet naturală, eventual neasistată medical, cu expulzie orgasmică şi bebeluş alăptat din prima secundă de viaţă.

Naşterea noastră nu a fost deloc aşa. Naşterea noastră a fost o cezariană, aşa ca multe alte cezariene din România. Credeam că sunt pregătită pentru asta, având în vedere că aflasem că nu pot naşte natural cu mult înainte de a mă gândi măcar să am un copil. Cred că aveam 17 ani când medicul ortoped a scris pe fişa de externare “incompatibilitate pentru naştere naturală, se recomandă naştere prin cezariană”.

De existenţa sarcinii am aflat într-o sâmbătă dimineaţă cu soare blând de aprilie. Nu fusese plănuită, ba din punctul meu de vedere chiar era o situaţie în care nu m-aş fi aşteptat în veci să apară ambele liniuţe pe test. Doar după un control ginecologic, o analiză HCG şi o ecografie la care am auzit pentru prima dată bătăile inimii ştrumfei noastre, m-am lăsat convinsă că e adevărat: în mine trăieşte cineva.

Am avut o sarcină în general normală, cu clasicele greţuri şi stări de ameţeală în primele 4 luni, cu stări de rău şi palpitaţii în al doilea trimestru şi cu oribile dureri de spate în ultimul trimestru, când deja eram mai mult consemnată să șed decât să merg, dureri la care mă așteptam dată fiind situaţia mea. Plus nişte IR-uri păcătoase în trimestrul al doilea, pe care reuşisem să le reglez cumva din alimentaţie, fără medicaţie.

O cezariană fără programare exactă

După cum spuneam, ştiam că voi naşte prin cezariană, ştia şi doctorul care mi-a urmărit sarcina şi cu care am născut, spre sfârşit mai rămăsese doar să stabilim data. M-a întrebat dacă vreau o dată anume (probabil se aştepta să aleg 12.12.2012), dar i-am spus doar că vreau să fie cât mai aproape de termen, ba chiar şi peste dacă s-o putea… eventual să aşteptăm să facem cezariana la cald. A zis ok şi am stabilit de principiu fix ziua în care se împlineau cele 40 de săptămâni.

La controlul de 38 de săptămâni am făcut testul non-stres unde ceva nu era în regulă. După aproape o oră, domnişoară nu a reacţionat la niciun stimul. Apoi, de nicăieri, pulsul ei a început să fluctueze foarte mult. Contracţiile erau destul de puternice. Le simţeam şi eu şi se vedeau şi pe aparat.

M-a pus la ecograf şi a constatat că placentă era îmbătrânită şi că lichidul amniotic se împuţinase. Başca şi o triplă circulară de cordon, care era atunci cea mai mică grijă a noastră. M-a chemat din nou peste câteva zile să reface testul.

Şi la următorul control situaţia s-a arătat la fel: fluctuaţii mari de puls. Apoi la ecograf era şi mai puţin lichid. Şi placenta tot bătrână. Tripla circulară era acolo. Iar domnişoara nu mai crescuse. IR-urile erau din nou păcătoase. Mi-a spus sec: “Nu mai putem aştepta mai mult de o săptămână. Nu îi aduce niciun beneficiu să mai stea în burtă. Dacă până vineri nu se hotărăşte să apară, noi la ora 10 o scoatem.”

Am plecat mohorâtă şi cu o mie de gânduri. Am stat ca pe ace toată săptămâna, aşteptând să dea semne că vrea să vină şi ea. Nu voiam o naştere prematură (cum sunt toate cezarienele “la rece”), voiam să apară atunci când o fi pregătită. Şi au trecut zilele. A venit ziua de joi şi îmi cam pierdusem orice speranţă. Am făcut curăţenie toată ziua, am spălat rufe, mi-am făcut de lucru, doar-doar o trece timpul mai repede.

Noaptea pe la 2, când scoteam rufele din uscător şi mă pregăteam să le pun în dulap, simt un junghi. Mă las pe vine şi îmi dau seama. Domnişoara a decis că e momentul. M-aş fi bucurat enorm, dacă n-ar fi fost atât de dureros. Aştept să mă lase contracţia şi revin la rufele mele. Câteva minute mai târziu, alta. Bun. Mă uit la ceas şi pornesc cronometrul. Cam 10 minute aveam între contracţii. Pun hainele la loc, îmi reiau în cap tot planul naşterii, fac un duş, mă spăl pe dinţi şi mă pun lângă soţ în pat. Contracţiile nu se îndesesc. Stau şi aştept să văd ce se întâmplă. Era deja foarte târziu (sau devreme). Cam 4 dimineaţa, să zic. Până la urmă m-au mai lăsat, aşa că am adormit.

Nimic nu va mai fi ca înainte

La 6 jumate eram în picioare. Hai la spital. Ne ambalăm, ne urcăm în maşină şi plecăm. Ne cazăm în maternitate, sunt dusă în camera mea, mă schimb în cămaşa de noapte, mi se face un nou test non-stres, îmi pune asistentă o perfuzie de hidratare, vine şi medicul, discutăm ultimele detalii şi îmi zice că, dacă mai rezist până la 10, mă ia atunci. În burtă era o mare forfotă…

Plec spre sala de operaţie. Domnul Vanda mă conduce până la uşa salonului, apoi stă acolo şi îmi face cu mâna cât aştept liftul. Ştie că nimic nu va mai fi ca înainte. Ştiu şi eu. Eu sunt într-un scaun cu roţi, ţin perfuzia în mână şi tremur de emoţii. Din când în când mă loveşte câte o contracţie. Îi spun domnişoarei mele să aibă răbdare. O să ne vedem în curând.

La 10.00 aud un mic țipăt de disperare şi mi se arată un omuleţ mic, supărat foc, încovoiat tot şi probabil speriat nevoie mare. Încep să plâng şi nu ştiu ce să spun. Întreb doar dacă e bine. “Păi nu auziţi ce plămâni are? E bine!”. Mi se pune pitica în braţe pentru câteva momente, iar pitica se cuibăreşte şi tace instant.

“Vorbiţi cu ea, ziceţi ceva să vă recunoască”. Ce să mai zic, pentru prima dată în viaţa mea am rămas fără cuvinte…

Pitica îmi este luată, iar eu mai rămân în sala de operaţie, mă curăţă, mă cos, şi apoi mă duc înapoi în salon. Tremuram tare de tot, dar eram fericită că s-a terminat, că Vanda Mică e întreagă şi că am supravieţuit.

Vanda Mică apare şi ea, mică, înfăşurată într-o păturică roz. E încă acoperită de vernix. E trează şi alertă. Asistentele mi-o pun pe burtă şi o simt cum respiră greu. Se târăşte singură către sân şi se ataşează. Apoi suge de parcă ne-am fi cunoscut de ani de zile.

De atunci, nu mai suntem doar doi, suntem noi trei şi restul lumii, ne înţelegem din priviri, ne iubim, creştem şi învăţăm împreună…

Povestea naşterii bebeluşului Vandei face parte dintr-o serie de mărturii emoţionante ale mai multor mame, prezentate aşa cum aţi aflat de mai sus pe site-ul Naşteri de poveste creat de Andreea Rusu, unde se află cele mai frumoase poveşti de naştere!

Cum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povestește-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulţumim!

Foto: arhiva personală.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa