Poveşti de naştere: O naştere frumoasă şi chiar amuzantă

TOTUL DESPRE MAME
poveste-de-nastere-totul-despre-mame

Fericirea începe cu un test cu două liniuțe parcă desenate cu markerul

După doi ani de când a venit pe lume iubitul nostru Damian Vlad, doi ani de bucurii și iubire cum nu există alta, vreau să vă spun povestea celui mai frumos moment din viată mea: nașterea lui.

După o sarcina oprită în evoluție la 7 săptămâni în 2012 am avut probleme cu sinechia (sindromul de pereți lipiți) din cauza chiuretajului. Așa am ajuns la spital, unde am fost supusă unei intervenții chirurgicale. Din fericire, la doar trei luni după această operație, țineam în mână un test cu două liniuțe parcă desenate cu markerul. Știam că piticul meu (pentru că eram sigură că era băiat) este hotărât să se nască. În acest timp aveam niște dureri cumplite de spate. Am fost la medic unde am descoperit o infecție la rinichi – necesitam antibiotic.  Am făcut perfuziile cu cefalosporine pentru că aveam febră 40 care era foarte periculoasă pentru bebelușul din burta mea. Atunci o asistentă mi-a spus ceva ce m-a făcut să zâmbesc și nu o să uit niciodată, câtă dreptate a avut : “Draga mea, dacă treci peste asta, treci peste orice!” Și am trecut! La șase săptămâni am fost la prima ecografie. Tăticul stătea în ușă cam speriat. Am văzut un punct negru și apoi am auzit bubuitul puternic al inimuței lui și ne-am liniștit amândoi. Era bine.

La nouă săptămâni am mai făcut o ecografie scurtă doar pentru liniștea mea că na, paranoia. Totul era ok, era chiar un pic mai măricel. Până la 12 săptămâni am mai avut momente de teamă, dar mi-am repetat vorbele asistentei în gând din când în când. Totul a decurs normal apoi, nu a prea vrut să ne arate fățuca la ecografii, era un pic mai măricel de fiecare dată, dar DPN-ul a rămas tot 30 ianuarie 2013.

Pe 29 ianuarie am mers la control și monitorizare. M-am dus singură, soțul era la serviciu. Colul admitea indexul, contracții încă nu aveam. Concluzia? Piticul mai stă.

O naștere frumoasă începe cu o durere necunoscută

În acea seară ne-am băgat în pat pe la 11. Când închid ochii, hopa! O durere necunoscută… ”Or fi gaze”, mă gândesc. După 10 minute, alta. Și alta… Hopa! „Taticule, cred că avem un pitic punctual ca mami a lui!” Tăticul s-a trezit buimac și întreabă: „Adică?”

„Adică am contracții… Nasc!”

„Aoleoo, e rău? Sunt dese?”

„Nu știu, cronometrăm” și pune mana pe telefon să cronometreze. Erau cam la 10 minute, iar dacă mă plimbăm, mai dese. Am încercat să dorm, nu a mers. Nu puteam sta în pat întinsă, durea. M-am așezat pe mingea de fitness și așa am stat toată noaptea, scădeau durerile când stăteam pe ea. Nu se îndeseau contracțiile și știam că doctoriță mea intră la consultații dimineață, așa că am așteptat. Am făcut un duș, mi-am tăiat unghiile, am fost la toaletă (cu speranța că așa scap de clismă și am scăpat), soțul a dormit vreo trei ore și la 7 dimineață am sunat-o pe mama și pe soacră-mea să le dau vestea.

Am plecat la spital. Eu cu burta, soțul și soacra. M-a preluat doctorița de gardă, a anunțat-o și pe doamna doctor, control și tot un centimetru dilatație, membranele întregi…. Eee, mai durează. Poate pe după-amiază. Ok, o anunț pe mama care venea de la Ploiești să nu se grăbească și mă internez.

Mă instalez în sala de nașteri cu băgăjelul unde aveam trusa de epi, apă, banii, cămașă etc… Semnez acordurile și vine doctorița. Mă controlează, vine și moașa și doamna doctor zice: „Hai să rupem membranele să terminăm repede” și îi dă o chestie care arăta ca o pila de unghii pentru elefanți. OMG!

Întreb dacă trebuie să țip, că e cam mare chestia aia. Râde și zice să stau calmă că nu simt nimic. Și nu am simțit decât lichidul scurgându-se de peste tot… Era cald. Mă duc înapoi în pat și vine asistenta să îmi pună perfuzia cu oxitocină, bănuiesc. Mă leagă la monitor. Contracțiile erau până pe la 60-70, dar nu era chiar groaznic. Stau ce stau, între timp intrau diferite personane și se minunau că nasc „pe jos”, eu zâmbeam cu gura până la urechi. Nu mi-era frică deloc. Mama m-a născut pe mine la 42 de săptămâni cu 4,600 grame, fără epidurală.

„Hai să te învăț să împingi!”

Vine anestezista, pune firul de epidurală, toate bune și frumoase. Contracții da, durere nu, suuuperrr! Cine a inventat epidurala merită statuie! Și stau cu monitorul, perfuzia (între timp intoduseseră și Mialgin care m-a amețit vreo 10 minute de nu mai puteam să dau sms-uri) și văd pe monitor că la fiecare contracție scade pulsul piticului. Hopa, nu e bine. Vine moașa, se uită și zice că are cordonul în jurul gâtului probabil. Eu zic nuuu, eu nu respir cum trebuie. Îmi pune oxigen și dă-i și controlează respirațiile pe contracții (pe care nu le mai simțeam, le vedeam doar pe monitor). A fost ok până la urmă. Moașa super drăguță a mai stat cu mine și m-a mai controlat, ba că 2 centimetri, ba că 3, ba că 5, ba că 8. „Hai să te învăț să împingi! Genunchii sus, capul în piept și fă pe tine!” OMG. Serios? „Dacă iese și altceva, iese și bebe!” Groaznic! Dar na, asta e… Și dă-i și dă-i și moașa: „Stai! Vrei să naști în pat? Stai să chemăm doctoriță.” „Deja?” „Păi da, ai un brunețel care abia așteaptă să iasă!” Brunet??? YESSSSS!!!! Râdeam cu gura până urechi….

În 5 minute eram pe masa de nașteri, cu doamna doctor în față și încă patru rezidenți care se uitau în… știți voi unde. Unul dormea sprijinit de perete de fapt. Eu rânjeam și nu mai puteam de nerăbdare.

„Mă îndrăgostesc pe loc!”

Și începem… O contracție, apoi a doua. Se suie asistenta pe mine cu cotul în capul pieptului, eu râd și gata, îl văd! Îl văd la doamna doctor în mână, cu spatele la mine, plin de sânge și urlând ca din gură de șarpe. Eu să mă ridic să îl văd mai bine, dar la naiba, nu mă lasă. Tot ce văd din el la neonatoloagă sunt piciorușele și ouțele lui mari. Mă îndrăgostesc pe loc! Nu mai știu ce face pe acolo doamna doctor, la un moment dat văd placenta, dar nu îmi pot lua ochii din colțul camerei unde e piticul meu. Mi-l aduc înfășat ca o sărmăluță, doar cu capul cu o claie de par negru și îl pup pe obraz. Tace și deschide ochii! Mă topesc instant. Nu pot descrie ce am simțit în acel moment, e ceva ce trebuie trăit.

Urmează cusutul, nu știu când m-a tăiat, mai primesc o doza de epi și stau și ascult ce se întâmplă prin alte saloane (urlete și zbierete) și mă gândesc ce norocoasă sunt. Aflu că am născut la 12:50, mai devreme decât era preconizat. A avut 52 de cm și 3,550 kg. Mă întorc în pat cu instrucțiuni să beau apă si să mănânc, apoi să mă duca în rezervă. Imediat sun proaspătul tătic să îi dau vestea. Ajunsese și mama de câteva minute, era să piardă momentul. Abia m-au crezut că suntem gata! A urcat soțul cu mâncare și mi-a făcut poze ca să arate tuturor. Soacră-mea plângea…

Apoi m-am mutat în rezervă și l-au adus pe pitic. L-a, dezvelit, i-am numărat toate degețelele, l-am pozat, l-am pupat și l-am alăptat pentru primă dată. A păpat piticul colostru și chiar a refuzat supliment de la asistente. Am stat cu el în camera cele două zile și mi-a fost ușor cu mama acolo.

Acum e un pitic mâncăcios și grăsun și eu m-am întors la servici unde mor de dorul lui în fiecare zi.

 

Poveste trimisă pe adresa [email protected] de Alina Turea. Mulțumim!

Cum a fost naşterea ta? Ai născut natural sau prin cezariană? A fost momentul naşterii aşa cum ai visat tu sau ai rămas cu amintiri triste? Povesteşte-ne cum a decurs momentul în care puiul tău a venit pe lume, în aproximativ 1000 de cuvinte, trimite-ne textul tău la adresa [email protected], şi, dacă este selectat, va apărea la această rubrică. Dacă ai şi câteva fotografii din maternitate sau din primele voastre zile împreună, ne-am bucura tare să le vedem şi să le publicăm odată cu articolul! Mulţumim!

Foto: arhiva personală

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa