Paul s-a născut de ziua mea de 30 de ani, pe 24 aprilie, la maternitatea Polizu, cu 3.640 g și 52 cm. Din păcate, zic eu, prin cezariană, deși am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru o naștere naturală, ideal fără medicamente, așa cum îi zisesem și doctorului meu. Bebe e sănătos și vesel, s-a născut la 37 de săptămâni și o zi, după ce mi s-au rupt membranele la miezul nopții de 23 aprilie. (Precizare: această naștere a avut loc în 2015)
Data lui de naștere nu e singura coincidență din viața noastra comună. Prima ar fi că am rămas însărcinată în noaptea nunții, nu de alta, dar am răspândit civila, petrecerea și religioasa pe trei nopți, iar eu… nu mă așteptam la o asemenea supriză. Erau deja câtiva ani buni de când îl “așteptam activ” pe Domnul meu Soț – aka îl pistonam pe modelul “când îmi faci un copil?” În plus, erau vreo doi ani de când mă tratam cu un laser de joasă frecvență pentru inflamația trompelor uterine, rezultată din nopțile de dormit pe nisip în Vamă, cum glumesc eu – anexite și cistite recurente de pe la vreo 20 de ani.
Mă duceam anual la ginecolog cam o dată pe an, ca să mi se zică “de la primul copil îți trece”. Prima oară mi s-a zis când nu aveam niciun astfel de gând în viitorul apropiat, ci doar voiam un tratament ca să nu mă mai doară toate. Mi-a luat 8 ani să găsesc o doctoriță care să mă trateze cu respect și seriozitate și îi sunt recunoscătoare pentru tot ajutorul. O cheamă Daniela Schwarcz.
Primul șoc: risc crescut de Sindrom Down
Mi-am dat demisia imediat după nuntă, fără să știu vestea, așa că a existat un moment de panică inițială când am aflat de sarcină. Au început somnolența, grețurile și stările de anxietate – amplificate de o sângerare în 8 săptămâni și o analiză alarmantă legată de riscul de sindrom Down la 12 săptămâni. Am plâns mult în primul trimestru, când citind vedeam doar „avort spontan”, însă din săptămâna 13 de sarcină am zis stop! Am început să citesc intensiv pe tema gravidității, am luat interviuri pentru blogul meu unor oameni cu care am rezonat în filosofie (Alexandra Dincă, Irina Popescu, Sînziana Ioniță Ciurez) – am început să mă simt puternică și încrezătoare că bebe este bine, că eu sunt sănătoasă și voi fi până la final. M-am îngrășat 20 kg în sarcină, ceea ce mie mi s-a părut rezonabil, doctorilor nu! Le slăbisem cu un an înainte, așa că eram mândră.
Pe doctorul Pechi l-am găsit printr-o prietenă ce născuse cu un an jumătate cu el la Polizu – cam singura pe care o reperasem atunci că ar fi născut natural, „doar” cu oxitocină și epiziotomie. Mă lega de Polizu și faptul că eu mă născusem acolo cu 30 ani în urmă, în două ore. Așa că l-am văzut pe doctor cum am aflat de sarcină și de încă vreo cinci ori apoi. Am avut liste infinite de analize și ecografii, le-am făcut cu conștiinciozitate și cu un pic de regret ca fac lucrurile excesiv, ca o ipohondră ce sunt. Cu atât mai mult cu cât, până la urmă, au găsit de ce să se ia ca să mă simt bolnavă (deși nu-s).
Primul moment nasol (rău) a fost la prima morfologie – m-a pus atunci să semnez că nu fac nicio altă investigație pe tema Down și că nu îl dau în judecată dacă iese rău. Eu m-am calmat zicând că păstram copilul orice ar fi ieșit la analiză – și uite că bine am făcut. La 28 de săptămâni am făcut screening-ul de diabet gestational și mi-a ieșit la limită – atunci am început o panică ce a încetat doar în momentul nașterii, nimeni nu a știut să îmi zică ce înseamnă această boală în afara faptului că bebe ar putea să fie mare (la fel ca tatăl lui, care a avut 4,600 kg la naștere). Într-adevăr, capul lui seamănă cu a lui ta-su, adică e mai mare ca media. În rest, însă, e perfect!
24 aprilie 2015 – ziua mea de 30 de ani, ziua de naștere a lui Paul
Pe 22 aprilie fusesem la doctor pentru o verificare de rutină, data preconizată a nașterii lui Paul fiind 14 mai, numai bine să se întoarcă și medicul din concediul de 1 mai. Mi-a zis că am colul intact și că de-acum mă încurajează sa fac mișcare – pe care o rărisem considerabil în ultimele luni din cauza durerilor și unor firicele sângerii după efort. Păstrasem doar yoga prenatală și mers pe jos 30 minute zilnic.
Zis și făcut, pe 23 am plecat cu o prietenă în Ialomița să iau un interviu unor crescători de roșii simpatici – am condus 120 km în jurul Bucureștiului, ne-am plimbat în jurul lacului pe un soare orbitor, am stat de vorbă și ne-am jucat cu cățeii. Eu aveam dureri masive de burtă, dar nu mă mai mira nimic, deja mă durea totul de vreo lună încheiată.
Ne-am plimbat, am stat la șezătoare, am cărat răsaduri până în Corbeanca – apoi tura doi de liniște și bârfă la mine la țară. M-am întors acasă pe la 7 seara, doar ca să mă apuc să fac un gulaș timp de două ore și jumătate, că doar urma ziua mea… A fost apreciat de prietenii soțului. La 23.30 m-am pus în pat, mi-am primit pupicul de noapte bună și, când să ațipesc…
S-a rupt apa
Poc!, am auzit și știam ce-i. I-am cerut soțului un prosop, m-am ridicat încet și am mers cei trei metri până la baie. Am dat un mesaj moașei cu care am făcut cursul de puericultură – ne spusese să mergem cu precauție la spital că o să ni se provoace nașterea – la 12 ore de la ruperea apei e “regula” în România. Nu aveam însă stare, iar cum soră-mea mi-a dat mesaj de la mulți ani fix în secunda aia, am sunat-o să vină să ne ducă la spital. Eram foarte veselă, însă adrenalina își făcea de cap și picioarele îmi tremurau ca niște sticksuri – aveam să-l cunosc pe bebe Paul cel mai probabil de ziua mea. Habar n-aveam de starea colului, însă, și nici nu-mi puneam problema să nasc altfel decât natural. I-am scris doctorului meu un sms că mi s-a rupt apa și că mă îndrept spre spital, exact cum mi-a recomandat el cu două zile înainte – și că îl anunță ei dacă e cazul. Era totuși miezul nopții, iar eu eram în culmea fericirii.
Un drum de 5 km din Pajura până la Polizu ne-a luat 15 minute, soră-mea a mers cu 3 km la oră. M-au pus pe masă, m-au verificat – nu mi-au zis nimic, m-au internat imediat. Nu i-am lăsat să-mi facă clismă, nu era cazul. Pe soț și pe soră i-am trimis acasă, eu, cea zen. Îi sunam eu dacă era…
Moașa mea preferată a refuzat banii
M-au băgat într-o sală de travaliu, mi-au dat să țin eu aparatul de monitorizare continuă și m-au lăsat împreună cu două fete în contracții dureroase, cu neonul în cap, până pe la 7 dimineața. Fetele gemeau, asistentele urlau la ele, eu făceam pe doula și le ziceam că totul va fi bine – că fiecare contracție le aduce mai aproape de bebelușul lor. Prima a născut la 6 dimineața în salonul de lângă, am auzit tot. A doua mai târziu, ne-am revăzut pe holurile spitalului. Ambele născuseră natural.
În salonul acesta am dat de singura moașă simpatică, obosită vizibil, dar care mă striga Zâmbăreața și în care am găsit energia de care aveam nevoie. La un moment dat ne-a stins și lumina pentru o oră și am adormit. Avusesem contracții bunicele, chiar regulate – măsuram pe telefon. Eram pe drumul cel bun. E drept că toată lumea a vorbit frumos cu mine când le ziceam că-s pacienta doctorului Pechi.
După ce s-a schimbat tura a început agitația. Moașa mea favorită a plecat înapoi la Titu, de unde făcea naveta – a refuzat să ia bănuții cu care voiam s-o răsplătesc. A venit doctorul meu, un pic cam supărat – m-au mutat în sala de travaliu. M-a consultat, nu mai știu dacă mi-a zis ceva, dar nici eu nu am întrebat. Moașa Simona, cea mai frumoasă dintre toate (dar nu mi-a folosit la nimic…), a rămas să mă îngrijească – mi-a pus branulă cu oxitocină și calciu. Știam că asta e moda în Polizu – dar nu am comentat, mă indispusese faptul că doctorul meu nu era așa vesel cum îl știam de la consultații. Am aflat apoi că avusese probleme cu o pacientă și l-am iertat.
Simona a fost și prima care s-a luat de greutatea mea și mi-a zis că e păcat de fața mea dacă nu slăbesc.
A venit apoi o ecografistă cu un aparat antic, care mi-a zis că bebe are sigur peste 4 kg. Al doilea comentariu legat de greutatea mea: „Vai, fată, ce burtă ai!” Eu zic „mersi!”. Ea: „Nu, că nu e un compliment”.
Când mi-a zis medicul că e nevoie de cezariană, mi-a căzut cerul în cap
Travaliul nu mergea ca uns, asta mi-era clar. Eu deja eram pe Facebook, postând și mulțumind pentru urările de ziua mea. În camera de travaliu eram legată la monitorizare tot timpul, mai puțin cât ceream la toaletă. Așa că ceream des. Ceream și să scoată monitorizarea, în cele 8 luni de sarcină mă dezobișnuisem să stau întinsă pe spate.
La un moment dat, mi-au interzis să mănânc și să beau și mi-am dat seama că ceva e în neregulă. Am aflat pe la 12 că drumul spre cezariană e aproape sigur, când doctorița Mogos m-a verificat pe o contracție și mi-a zis că nu am nicio șansă să nasc natural, că nici măcar nu-s rupte membranele (doar fisurate). Al treilea comentariu legat de greutatea mea, că sunt o namilă de-o împing așa, n-o văd câtă e ea?! Probabil că a presupus că îmi face un bine băgându-mă în seamă.
Fusesem cuminte și nu am băut decât 0,5 l de apă toate cele 20 de ore de travaliu, am luat șase alune și două guri de sandwich toată ziua. Riscul era să vomit în sala de operație – nu mi s-a părut mare, dar am ascultat de doctor, ca și până atunci. Soțul venea când și când, eu eram veselă pentru el și fericită pentru bebe, îi vedeam monitorizarea inimii și mă umpleam de bucurie că e în grafic.
Cam pe-atunci mi-a zis și doctorul meu vestea cu cezariana și am simțit că-mi cade cerul în cap. La 4 a venit directorul spitalului – dr. Suciu – să mă controleze și el. Am început să plâng isteric. Nu mă mai simțisem atât de umilită în viața mea. Dr. Suciu mi-a sugerat să verific prin familie, că sigur am diabet printre rude. I-am mulțumit înjurându-l în minte și i-am răspuns pe măsură: „Nu, doar cancer, mulțumim”.
Nu aveam șanse să scap de operație.
Cezariana
Printre plânsetele pe care nu le puteam opri, am hotărât să mă externez pe proprie răspundere. Știam că nu mă voi putea întoarce, dar deja era prea mult pentru mine. Nu voiam să risc însă viața lui bebe. Voiam s-o sun pe Irina Popescu, i-am pierdut însă numărul împreună cu toată agenda cu câteva săptămâni înainte. Am sunat-o pe Alexandra Dincă, prietenă și fotograf de copii, activistă și ea pe tema nașterilor în România – mi-a zis să stau calmă și să închid Facebookul. Să mă concentrez pe partea mea instinctuală… care ar ajuta colul să se dilate. I-am mulțumit și am sunat-o pe Rocsana, prietena mea terapeut cu care făcusem hipnoză câteva luni. Ea și-a oprit mașina în Grozăvești și a început o sesiune ad-hoc pe telefon. Am apreciat teribil gestul ei, chiar dacă a fost întrerupt de moașa Simona care mi-a zis să închid telefonul. Probabil mă auzea de pe hol, un detaliu de care nu îmi mai păsa.
Eram furioasă, iar pe copil îl calmam cât puteam eu, spunându-i că e o lume grea în care îl aduc, dar că o să-l protejez cât pot. Inimioara lui îmi arăta că el rezistă cu veselie. Începusem să îmi doresc să scap odată.
Abia la 20.20 m-au tăiat – anestezista, Mirela Dobre, fusese de negăsit până atunci. Îmi preluase datele dinainte (ea și încă jumătate din spital), ne cunoscurăsem deci. Și-aici a început chinul. Eu eram buimacă de la nemâncat și nebăut, ea era nervoasă… că eu sunt grasă. Mi-a făcut 4 injecții în coloană, totul a durat 40 de minute, mi-a spus doctorul apoi – eu nu mai eram conștientă, le-am simțit ca pe 5 minute. Știu că la prima injecție am zvâcnit involuntar, am simțit furnicături în picior și a început să urle la mine. Că e numai vina mea, că ce m-am apucat să fac copii la greutatea mea, că data viitoare să slăbesc înainte să iau în considerare o nouă sarcină. Eu îmi ceream scuze și i-am răspuns că sunt atâta pentru că țin diete de la 16 ani. Atunci doctorul meu a râs și a zis „Touché!”. Nu m-a încălzit cu nimic. Cât stăteam încovoiată uitându-mă la brățările Laviniei, asistenta anestezistei, îmi spuneam numele lui Paul în gând și îi ziceam că totul va fi bine, să nu se sperie.
Într-un final, m-au întins pe spate și am simtit corpul amorțindu-mi. Timpul era dilatat, mie mi se făcea rău (îmi mulțumeam că nu am mâncat mai mult), vedeam oamenii din sală pe fast-forward cum mă vopseau cu betadină și mă taie după perdea. În stângă era lampa pentru bebe și mi-am întors capul acolo, concentrându-mă să îl aud când plânge. Ceea ce a fost 5 minute conform doctorului, au părut 15. Mă apucase disperarea când o auzeam pe mâna dreaptă a doctorului zicând “Doamne, ce-i aici?”
Bebe a urlat și l-am văzut ca pe-o stafie. Negru și gras ca un Buddha – ciudat era că, pe măsură ce-l ștergeau de vernix, el se albea. Și urla a sănătate. Mi l-au dat să-l pup. Mă așteptam să miroasă a jilav, cum mi-a zis Ruxandra în interviul ei despre nașterea lui Petru. Nu am simțit miros, însă m-a uimit cât de moale și dulce era. Cel mai moale lucru pe care l-am pupat vreodată.
Patru nopți la Polizu
Prima noapte am stat în terapie intensivă, sub grija Laviniei, cu o fată care a născut prematur un copil de 600 g și alta care era la al doilea copil, o fetiță. Mi-au plăcut mult fetele, chiar ne-am odihnit și ne-am liniștit reciproc. Ne bucuram de coincidența că am născut de ziua mea și ne sfătuiam când să mișcăm picioarele și când s-o chemăm pe Lavinia să ne dea calmante.
A doua zi m-au mutat în rezervă plătită, a venit bebe, a venit soțul meu. Îmi ceream scuze față de ei, față de mine, povesteam cum a perceput el și pe unde am dat șpăgile. Am dat exclusiv celor care au meritat – în plus doar Simonei, dar am zis s-o încurajez să fie drăguță. Nu mai dădusem șpagă niciodată în viața mea de 30 de ani, dar e drept că nici nu mai fusesem la spital.
Inițierea alăptării la Polizu
Aveam două tipuri de asistente – cele ale mamei, cele ale copilului. Eram în rezerva de vizavi de asistentele de copii, așa că am aflat curând că putem cere lucruri lor, cum ar fi lapte praf în plus. Polizu e spital prieten al copilului, pe site-ul lor e încurajată alăptarea, dar din atitudinea asistentelor nu a reieșit neapărat acest lucru. În afara doamnei Reli, căreia o să-I ridic o statuie virtuală pe unde apuc, și a altor două doamne, majoritatea s-a mulțumit să pompeze minim o seringa de 20 ml/ pe masă în copilul meu. Iar eu suferisem deja dezamăgirea cezarienei, nu voiam să pierd startul în alăptare. Era cel mai banal lucru de făcut pentru binele copilului meu, în ciuda statisticii că doar 12% dintre romance alăptează cele minimum 6 luni.
După vânătăi și un pic de sânge pe sânii mei, multe urlete în noapte – ale mele și ale lui Paul -, tone de lanolină și protecții de silicon, am răzbit, iar din secunda în care am intrat pe ușa casei noastre am alăptat aproape exclusiv. Ne-a ajutat foarte mult trainingul din maternitate – acea doamna minunată – și Andreea Andrei de la Crucea Albă/SAMAS. Și faptul că soțul s-a obișnuit din spital cu băița, ritualurile, urletele, gângurelile m-a ajutat pe mine tare mult să-mi revin, să mă odihnesc, să fiu relaxată la debutul vieții noastre în trei. Pe el însă l-a făcut cam anxios.
Pe holurile spitalului mi-am dat seama, însă, că jumătate dintre noi am născut prin cezarienă, chiar dacă doctorul îmi spunea că refacerea după o naștere “pe jos” (mi-a luat ceva să mă prind ce înseamnă asta) mi-ar fi luam mai puțin, mi-am dat seama că nu mi-a fost dat să fie. Dar zice că nu e personal… Și eu n-o să știu niciodată dacă are dreptate.
Îmi pare rău că nu am făcut efortul de a naște cum îmi doream – natural, fără medicamente – într-un spital privat, cu o moasă independentă. Am vorbit însă cu medicul Pechi legat de o potențială viitoare naștere naturală după cezariană, dar el nu mă încurajează, spunând că sunt riscuri mari. Așa că o să îmi caut alt doctor dacă voi mai rămâne însărcinată.
Anestezistei Dobre îi voi face o reclamație, atât la spital, cât și la Colegiul Medicilor – cât măcar să mă țină minte și să nu scape cu o descărcare de genul ăsta. Poate sunt prea sensibilă, poate că am făcut o greșeală alegând această maternitate – mi-o asum, dar nu pot lăsa lucrurile nespuse și neasumate. Sper să găsesc susținere și altundeva decât printre prieteni, care sunt oripilați de povestea asta. Nu îmi doresc să sperii pe nimeni, ci să mă eliberez de presiunea și umilința pe care le-am trăit, ca să mă pot concentra pe minunea din viața mea, sweet baby Paul, care e sănătos și vesel, în ciuda faptului că maică-sa a fost nebună să îl dorească și să îl nască la 120 kg, cu diabet gestațional la limită.
Cum a fost naşterea ta? Ai avut parte de experiența la care ai visat sau ai rămas cu amintiri triste? Dacă îți dorești să împărtășești povestea ta cu gravidele și mămicile din comunitatea Totul Despre Mame, trimite-o pe adresa [email protected]. Mulţumim!
Dacă ți s-a părut interesantă această poveste de naștere, îți recomandăm să citești și:
- Naștere la Polizu. „Cine e mulțumit de Polizu, fie a dat șpagă, fie a dat peste unul din cei 5% medici minunați”
- Naștere la Polizu. „O vedeam prima dată pe doctorița care m-a asistat. A fost extraordinară”
- Experiență de naștere la Polizu. „De ce faci așa urât? Dacă mai țipi, închidem ușa și venim când iese!” Managerul spitalului anunță anchetă
